EP 90: Pico della Mirandola și Marsilio Ficino Eu cu cine gândesc? - Podcast de istorie și filozofie cu Theodor Paleologu și Răzvan Ioan

Episodul de astăzi deschide un nou capitol în discuția noastră despre umanism, axându-se pe contribuția a două figuri emblematice ale Renașterii: Marsilio Ficino și Pico de la Mirandola. Spre deosebire de generațiile anterioare de umaniști, cum ar fi Coluccio Salutati sau Lorenzo Valla, care și-au ancorat gândirea într-un cadru aristotelician și ciceronian, Ficino și Pico aduc un suflu nou prin adoptarea unei perspective neoplatoniciene.
Această nouă direcție filozofică este profund influențată de neoplatonismul bizantin și, în special, de gândirea lui Georgios Gemistos Pleton, care revitalizase neoplatonismul florentin. Dacă Pleton subliniase diferențele evidente dintre Platon și Aristotel, Ficino și Pico, își propun o sinteză a gândirii antice, argumentând că toate tradițiile filozofice majore derivă dintr-o „înțelepciune primordială".
Marsilio Ficino, prin operele sale, inclusiv comentarii asupra dialogurilor platonice, și-a dedicat cariera armonizării diferitelor școli de gândire, văzând platonismul drept cheia interpretării universale. 

Pico de la Mirandola, pe de altă parte, oferă o dinamică chiar mai intrigantă. Mult mai tânăr decât Ficino, Pico a fost o veritabilă enciclopedie umană, posesor al unei erudiții impresionante, ce a traversat bariere lingvistice, filozofice și teologice. Spre deosebire de Ficino, prin predilecția pentru o interpretare mai aristoteliciană a metafizicii, Pico a explorat ideea de armonizare a înțelepciunii diferitelor culturi. A fost, de asemenea, criticat și uneori condamnat de autorități pentru viziunile sale considerate uneori eretice.
În lucrările lui Pico, se aștern echouri ale unei „demnități umane" ce refuză limitările omului între îngeri și fiare, subliniind capacitatea umană de auto-transcendență prin contemplație și inteligență. Această concepție a sprijinit fundamentul filozofiei umaniste care va urma să domine peisajul intelectual european în epocile următoare.
Astfel, prin Ficino și Pico, Renașterea capătă un profund caracter filozofic, care nu numai că redefinește raportul dintre om și divin, dar pregătește terenul pentru dialogurile culturale și filosofice ce vor modela modernitatea. Această explorare a umanismului arată nu doar recursul la autoritățile clasice, dar și modul inovativ în care aceste voci renascentiste au reinterpretat și aplicat înțelepciunea antichității la contextul și provocările propriei lor epoci.