Capital Cultural Capital Cultural

Silviu Radu este medic stomatolog în cadrul Clinicilor DENT ESTET. A ales să practice doar endodonție la microscop, pentru că îl provoacă să fie tot mai bun în fiecare zi și pentru că e un domeniu „precis și în detaliu”.  A absolvit Facultatea de Medicină Dentară din cadrul Universității de Medicină și Farmacie “Grigore T. POPA” din Iași, iar de mai bine de un an s-a mutat în Sibiu și lucrează la DENT ESTET Sibiu.

Ne-a  povestit despre ce înseamnă această ramură a stomatologiei-endodonția, cât de importantă e aparatura de ultimă generație în procesul de tratament, care sunt riscurile atunci când ai un dinte lipsă și cum este afectată sănătatea orală. Totodată, am aflat mai multe despre multidisciplinaritate a echipei DENT ESTET, despre protocoalele pe care fiecare medic din echipă trebuie să le aplice, astfel încât pacientul să se bucure de tratamente eficiente și confortabile. L-am întrebat și despre ce-l motivează în profesia lui, cum s-a acomodat în Sibiu și cum își construiește o conexiune cu pacienții lui. 

„La ora actuală, nu știu dacă mi-aș putea permite să lucrez fără microscop. De fapt, nu aș putea concepe endodonția în ziua de azi fără microscop sau fără un sistem de magnificație. Cred că acesta e viitorul stomatologiei, medicii să practice doar o singură ramură. Doar așa poți să excelezi în ceea ce faci. Nu văd stomatologia de azi de tipul one man show.”

Florentin Cismaru-Bacanu este liderul clubului sportiv FLUX – Street Workout Team și antrenor personal. Acum câțiva ani, în parcul Subarini din Sibiu a fost amenajată, datorită lui și a altor colegi, o zonă specială pentru tinerii care practică street workout.  Am povestit despre ce înseamnă street workout, cum au apărut primele  competiții dedicate acestui sport în Sibiu. Cum poți deveni membru în comunitatea FLUX și ce planuri au pentru viitor. Însă am profitat de ocazie să povestim cu Florentin despre motivație, organizare, spirit de echipă, coodonare, conduită și încredere. 

„Eu prefer antrenamentele în aer liber pentru că ai libertatea să creezi, în jurul unui parc, o comunitate. Nouă ne place șă ne întâlnim în parc și pentru că suntem prieteni. Nu mergem pentru că trebuie să slăbim sau că trebuie să facem nu știu ce mușchi. E o alegere atât de faină pentru că știi că poți merge cu prietenul tău la sport, ai cât timp vrei tu, nu ești limitat de muzica pe care trebuie să o asculți. 

Ce nu îmi place mie în sala de sport este acea liniște între oameni. Toți sunt cu căștile pe urechi, concentrați ca în ora aia să își facă antrenamentul și după aceea să plece înapoi la viețile lor. Aici, în parc, cu tinerii, parcă timpul stă pe loc și habar nu ai când trec două-trei ore. Te-ai și antrenat, te-ai și bucurat de o experiență faină. Pleci mulțumit acasă că tu ai și povestit una-două-trei chestii și parcă te-ai și eliberat, dar ai mai și creat o prietenie.”

Pentru copii e Cecilia și atât. Sau Ceci. E sufletul Gradiniței de pe strada Avrigului, care-i poartă numele: Grădinița Montessori- Ed. Cecilia Vidrighin. Anul acesta a împlinit 50 de ani de activitate și încă îi numără. Dintotdeauna și-a dorit să lucreze cu copiii, iar bucuria aceasta s-a resimțit la generațiile care i-au trecut prin mână. A început să predea în 1971, astăzi încă mai e la gradinița pe care a deschis-o după ce s-a pensionat, și unde lucrează alături de fetele ei, Iulia și Casandra. 

Am povestit cu doamna Cecilia Vidrighin despre vocația de pedagog, despre amintiri din cariera ei, despre copii și părinți, despre cum s-au schimbat timpurile, oamenii și societatea. Ce e important în primii ani de educație ai copiilor, care e rolul educatorului dar și al părinților. 

Am povestit despre toți acești 50 de ani, cum i-a petrecut în mijlocul copiilor. 

„Pe mine întotdeauna m-a interesat copilul ca individ. Eu nu am luat niciodată o grupă în masă. Asta e grupa mea și așa lucrez cu ea. Nu. Pentru că fiecare copil e diferit. Unii mai timizi, alții mai îndrăzneți. Și eu, pe fiecare l-am luat ca atare și, bineînteles că erau și copii care aveau diferite probleme. Nu se știa atunci de autism,de exemplu. Desi, acum îmi dau seama că aveam copii cu probleme din spectrul autism încă de atunci și nu se vorbea deloc despre asta. Că așa am deschis gradinița asta. Am dorit să lucrez și cu copii speciali. Dintr-o colectivitate de 20 de copii, trei să fie cu probleme de orice fel. Atunci am devenit un autodidact, am citit am căutat tot felul de abateri de la un comportament normal pe care l-ar putea avea copiii, m-am interesat ce pot să fac eu ca educator, să-i ajut să se integreze. Apoi au luat amploare terapiile pentru probleme de tot felul, bineînțeles că am studiat și acolo și am obținut rezultate foarte bune. Pot să mă laud că din toți copiii cu care am lucrat, doar unul singur nu a mers la școală normală pentru ca avea și un handicap locomor, ceea ce îl împiedica. Mi-a plăcut foarte mult să lucrez cu acești copii pentru că sunt extraordinari, cunoști  altă lume lucrând cu ei. Tot timpul a fost o provocare pentru mine, tot timpul se ivea o sarcină, o ambiție de-a mea pe care trebuia să o duc la bun sfârșit..și așa am continuat până acum. Dar mie nu îmi vine să cred că am atâția ani, și nici nu mă privește(râde) și nu mi se pare greu absolut deloc.”

Elena Vlădăreanu este scriitoare și jurnalistă la Radio România Cultural, unde realizează partea de film a emisiunii Scena și ecranul. Are studii vizuale și de filozofie și este autoarea mai multor cărți și texte performative. Cea mai recentă cartea a sa este August, un volum de proză scurtă apărut la Editura Nemira. În 2018, Elena Vlădăreanu a lansat proiectul Premiile „Sofia Nădejde” pentru Literatură Scrisă de Femei, care are loc în fiecare an.

Am povestit cu Elena despre cartea ei, „August”, ne-a spus cum  îmbină profesia de scriitoare cu cea de jurnalistă și cu cea de mamă. Am povestit despre literatura pentru femei, echitate în spațiul public și nevoia de a aduce și mai mult în discuție profesia de scriitor.

„În continuare mi se pare că profesia de scriitor e subapreciată. E foarte prost plătită și subapreciată. Mulți au impresia că deschizi computerul, începi să scrii și, efectiv, iese.  Ei, nu iese. Eu nu am această impresie despre un artist vizual, de exemplu. Că pune mâna pe creion, pensulă și în două ore dă marea lucrare, sau despre un regizor de film sau de teatru. Eu știu că în spatele fiecărui astfel de produs e foarte multă muncă. De ce la literatură nu se simte asta? ”

foto: foto: Andreea Lăcătuș 

Eduard Egri este medic specialist medicină de familie, membru în boardul Asociației Române de Educație Pediatrică în Medicina de Familie, membru al Asociației Babycare Sibiu și al Asociației Medicilor de Familie Sibiu. Are o activitate intensă de voluntariat în comunitatea sibiană și nu numai.

Am povestit despre presiunea ultimului an pe care au resimțit-o medicii, cum se simte în comunitatea din care face parte. Ne-a  spus mai multe despre rolul medicului de familie, despre educație medicală, prevenție, prejudecăți, mituri, lipsuri, dar și ce crede că s-a schimbat în bine, în ultimii ani.

„Rolul medicului de familie în societate este foarte, foarte important. La noi s-a produs undeva un declic, legat de rol și de respectul pentru meseria aceasta. Undeva în istorie, nu știu unde . De acolo, cred că trebuie să plecăm ca să schimbăm lucrurile în medicina de familie. Vă dau un exemplu, în țări din Europa de Vest este foarte respectată și promovată medicina primară pentru că eficiența-cost este cel mai bun. Medicul de familie cunoaște cel mai bine pacienții, cu tot istoricul lor și rezolvă cam 80-90% din problemele medicale.”

realizatori: Oana Ciucă & Dani Gheorghiu

Elena Bouleanu este psiholog clinician principal autonom, este doctor în psihologie și psihoterapeut Ne-a vorbit despre dezvoltarea rezilienței la copii și adolescenți, despre ce înseamnă comportament de stres, care sunt primele semne și ce măsuri putem lua. Totodată, am întrebat-o ce s-a schimbat în relațiile dintre părinți și copii după un an de pandemie, și de ce crede că părinții au început să devină mai atenți la comportamentul copiilor lor.

„Părintele, în primul rând, trebuie să citească corect aceste semne. Apoi, să plece de pe acea etichetă de tulburare de comportament (că e obraznic, că și-a luat-o în cap, că e răsfățat) și să intre în această paradigmă a comportamentului de stres a copilului. Deci, să înțeleagă că copilul transmite mesaje că ceva e în neregulă cu el sau cu mediul în care se află și că el nu are resurse să rezolve singur. Pasul următor ar fi ca părintele să fie atent la propria stare, la propriul autoreglaj. Pentru că un părinte epuizat, la un asemenea moment de tantrum al copilului va amplifica nesiguranța copilului. (...)Copilul se calmează repede la un contact fizic adecvat. Pentru că dacă pun mâna pe el și îl strâng, copilul primește semnal de pericol. Dar dacă îl ating blând, îi transmit siguranță, îi transmit ca sunt acolo și stiu ce sa fac, chiar dacă nu știu în momentul ăla. Nu-l scutur de umeri, nu-l smucesc de mana, nu îi trag una peste cap, pentru că nu îl ajut nici pe el nici pe mine.”

Realizatori: Oana Ciucă & Dani Gheorghiu