Eu cu cine gândesc? - Podcast de istorie și filozofie cu Theodor Paleologu și Răzvan Ioan Casa Paleologu

Astăzi vorbim despre marea figură, marea celebritate a renașterii italiene: Niccolò Machiavelli. E născut în 1469 și este foarte tânăr atunci când obține o funcție importantă în Guvernul Republicii Florentine, după ce familia de Medici fusese alungată de la putere în 1494. În noua guvernare, sub conducerea lui Soderini, Machiavelli primește o slujbă foarte importantă. Nu de prim rang, pentru că, deși de familie nobilă, nu era din elita florentină. Dar e o funcție extrem de influentă, pentru că este secretarul celui de-al doilea birou, care se ocupă de relațiile externe, de relația cu cetățile aliate, aflate sub dominație florentină. Are deci și o implicație militară. De altfel, Machiavelli va încerca să reorganizeze armata florentină după modelul armatelor antice, armatelor de cetățeni. El este un mare critic al practicii condotierilor și al mercenariatului. O idee foarte importantă, care a jucat un rol enorm în secolele următoare. Este și un foarte important teoretician militar, a scris „Arta războiului”. Prin această funcție cunoaște figuri de primă importanță, precum regele Franței, Cesare Borgia, împăratul Maximilian. Odată cu revenirea la putere a familiei de Medici în 1513 Machiavelli este mătrășit și își pierde slujba. Ce e mai grav este că ajunge să fie în scurtă vreme arestat, olecuță torturat și exilat la San Cassiano, undeva în apropierea Florenței.

Machiavelli era foarte deprimat și melancolic pentru că vedea de la distanță orașul pe care îl iubea atât de mult. Ori atunci își scrie el la cea mai faimoasă carte, „Principele”, care e un fel de prospect pentru propria lui angajare. „Uite ce bun sunt, angajați-mă!” Un fel de job application dedicat familiei Medici: își arată know how-ul în materie de tertipuri, de stratageme politice. Asta e cartea lui cea mai faimoasă. E o carte foarte des citită, dar foarte des neînțeleasă. Tocmai pentru că mulți negligează ultimul capitol, care este un capitol patriotic. Ori tot ceea ce citim în primele părți trebuie văzut din perspectiva asta, pentru că Machiavelli nu este atât de machiavelic pe cât se crede de obicei. Machiavelli spune niște lucruri extraordinar de interesante și subtile despre ce înseamnă virtutea. Și virtutea nu e doar dorința de a-l înșela pe celălalt, doar dorința de a-l păcăli. Virtu înseamnă să fii eficient. Eficiența este criteriu în materie de acțiune politică. Aș spune că sunt două mari virtuți esențiale: Curajul, îndrăzneala, să ai sânge în instalație și prudența, în sensul de previziune, înțelepciune practică. Despre restul virtuților, Machiavelli spune că, sigur, sunt importante, doar că mai important e să dai doar aparența lor.

Critica lui Machiavelli e că tradiția filozofică de până la el n-a înțeles bine acele virtuți. Ele sunt importante, dar nu așa cum credeau predecesorii. De asta, Principele nu cred că este începutul unei științe politice sau a filozofiei politice ca știință. Nu este un tratat de tip matematic. Nu e ca ceva ce o să avem la Hobbes, de pildă, sau la Spinoza. Dar cred că este o reinterpretare a tradiției, o schimbare a cursului tradiției. De asta e bine să vorbim și despre Comentariile la prima decadă din Titus Livius, o carte eminamente republicană și care completează, de fapt, tezele din Principele. Nu trebuie uitat niciodată că Machiavelli a scris comentariile la Titus Livius despre perioada republicană a Romei. A mai scris, de asemenea, o istorie a Florenței foarte interesantă. Este o istorie a Florenței care pune foarte mult accentul pe conflicte. Pentru că în cartea despre Titus Livius, Machiavelli vorbește despre fecunditatea conflictului, a tensiunii. Politica are o dimensiune agonală, și asta e foarte important și pentru filozofia politică modernă deoarece există o iluzie a consensului. O iluzie a armoniei dintre toate

Gemistos Plethon se situează în continuitatea tradiției filozofice bizantine de origine neoplatoniciană. Este fără îndoială cea mai importantă figură a neoplatonismului bizantin pentru că este un gânditor foarte original. 

La Plethon există o critică a creștinismului: pentru el salvarea Imperiului trebuie să vină de la o întoarcere către Antichitate, adică o întoarcere către un politeism interpretat filozofic. Cumva ne întoarcem la figuri din Antichitatea Târzie, precum Împăratul Iulian sau Porfir, adică o teologie platoniciană monoteistă și politeistă în același timp, pentru că Dumnezeu este Unul Transcendent, care se manifestă însă prin zei - emanații sau energii ale Unului Transcendent. E un amestec foarte interesant și de elemente zoroastriene, de elemente grecești, dar e destul de clar că nu avea creștinismul la suflet - fapt care nu l-a împiedicat să participe la marele conciliu de la Ferrara-Florența. Era însă antiunionist. Sau mai degrabă sceptic față de acest proiect de unire.

Trebuie spus că această participarea la Conciliul de la Ferrara-Florența intervine când Plethon era deja un om foarte în vârstă. El a trăit enorm, în jur de 90 de ani, foarte mult pentru epoca respectivă. De altfel, îl vedem pe fresca de la Florența, de la palațul Medici Riccardi, în faimoasa frescă cu cavalcada magilor. Magul bătrân este, de fapt, Plethon. E una dintre figurile cele mai impresionante din cadrul acestui conciliu. 

Gemistos Plethon avea însă o lungă „carieră” în spate pentru că la Mistra el creează o școală foarte importantă de filozofie. Mistra devine, spre sfârșitul Imperiului Bizantin, un centru politic, militar și cultural extrem de important. Școala de la Mistra e o referință importantă. El este marele tartor la Mistra, fiind protejat evident de familia imperială, de diferiții membri ai familiei Paleologul. Învățământul era atât exoteric, cât și unul ezoteric. Învățământul ezoteric e mult mai critic față de creștinism. Învățământul exoteric îi permite să participe la conciliul de la Ferrara și Florența. 

Ce trebuie spus este că Plethon a făcut senzație în Italia prin participarea la conciliul de la Ferrara și Florența. Nu este singurul care face senzație, mai sunt și alți intelectuali străluciți veniți cu împăratul Ioan al VIII-lea Paleologu, dar Plethon e totuși marele campion. El este venerabilul, filozof, în vârstă, important, admirat de împărat și de celelalte rude ale împăratului cu școala de la Mistra. Deci el are o aură cu totul aparte, iar impactul lui a fost colosal în Italia. El stă cumva la originea unui nou impuls în renașterea italiană, în special renașterea florentină. Sunt oameni care sub impulsul lui s-au orientat, așa cum vom vedea, în filozofie. Și vom vorbi în episodul următor despre Marsilio Ficino și Pico della Mirandola.

Astăzi discutăm despre o serie de umaniști italieni din perioada Renașterii: Lorenzo Valla, Coluccio Salutati, Poggio Bracciolini și Enea Silvio Piccolomini.

Discutăm despre Geoffrey Chaucer, o figură emblematică pentru evoluția limbii engleze. Desigur, geneza acestei limbi nu îi aparține, dar odată Chaucer ea își capătă titlul de noblețe.

Astăzi am discutat despre fenomenul cunoscut sub numele de „Devotio Moderna”, o formă de spiritualitate creștină apărută în mediile urbane din Țările de Jos în secolul XIV. Una dintre cele mai cunoscute figuri ale acestei mișcări este Thomas à Kempis, care a scris celebra operă „Imitarea lui Hristos”.