Redescoperă Evanghelia

Eduard Serediuc
Redescoperă Evanghelia

Înțelegerea este o fântână a vieții. Aceasta este o lucrare de învățătură creștină care are scopul de a aduce mai multă înțelegere și revelație în trupul lui Cristos global despre Evanghelia harului.

  1. Asistența supranaturală (Mesaje individuale)

    4 DAYS AGO

    Asistența supranaturală (Mesaje individuale)

    Asistența supranaturală1. De ce trebuie să ne rugăm?- Isus a trebuit să se roage toată viața chiar dacă era sfânt- Isus și acum se roagă pentru noi (Romani 8:33-34; Evrei 7:25) și ne-a spus și nouă să ne rugăm întotdeauna (Luca 18:1)- Pavel ne spune să ne rugăm neîncetat (1 Tes. 5:17) și el însuși se ruga în limbi mai mult decât toți (1 Corinteni 14:18)- Rugăciunea în limbi este primară, iar cea în limba maternă secundară (1 Cor. 14:15) 2. Beneficiile rugăciunii în limbi- Zidirea noastră personală: (1) trup - imunitate, (2) suflet - înecarea crezurilor și emoțiilor negative, (3) duh - capacitate spirituală (1 Corinteni 14:4)- În Noul Testament, rugăciunea în Duhul nu Îl schimbă pe Dumnezeu, ci pe noi.- Primim revelație și înțelegere crescută a Cuvântului, precum și odihnă (Isaia 28:9-13)- Toate lucrurile (oameni, situații, soluții la probleme, protecție) încep să lucreze continuu în favoarea noastră în mod inconștient pentru că Duhul se roagă să ia ființă în lumea naturală destinul trasat de Dumnezeu pentru noi.(Romani 8:26-28; Iacov 3:3-6) 3. Cum să vorbești în limbi?- Te rogi și ceri Duhul Sfânt cu credință de la Dumnezeu și crezi că L-ai primit (Luca 11:11-13)- Începi să miști gura și să scoți primele silabe cu credința că Duhul este Cel ce vorbește și nu tu.- Consistența și răbdarea sunt cheie în rugăciunea în limbi până începi să vezi efectele ei.- Găsește-ți propriul timp din zi, propria modalitate și începe cu puțin (15-30 minute), iar apoi extinde acel timp, dar urmărește să fie regulat. Timpul trece oricum, converteste-l în ceva folositor.

    54 min
  2. Sesiunea 15 - Sinuciderea (Seria ”Salvați pentru eternitate”)

    09/09/2024

    Sesiunea 15 - Sinuciderea (Seria ”Salvați pentru eternitate”)

    Obiecții împotriva mântuirii eterne (partea XII) SinucidereaMulți creștini s-au întrebat cel puțin o dată în viața lor: sinuciderea este un păcat de neiertat? Credincioșii care se sinucid își pierd mântuirea și merg direct în iad? Majoritatea oamenilor, chiar și credincioșii, răspund „da” la această întrebare pentru că sinuciderea nu lasă loc pentru pocăință; o persoană intră în veșnicie cu un păcat nemărturisit și, prin urmare, neiertat. O astfel de concluzie se bazează pe presupunerea că păcatele credincioșilor sunt iertate în timp, în funcție de mărturisirea lor, și că mântuirea lor fluctuează, nu este definitivă până când aceștia nu mor cu toate păcatele mărturisite. Însă, Biblia ne învață că toate păcatele — trecute, prezente și viitoare — sunt iertate și șterse prin credința în moartea ispășitoare a lui Isus și învierea Sa. Destinul veșnic al cuiva este pecetluit și stabilit în momentul credinței achitatoare sau justificatoare și, în consecință, el a fost deja hotărât pentru totdeauna în timpul mântuirii. Mai mult decât atât, numeroase cazuri de moarte subită îi pot aduce pe creștini în eternitate înainte de a avea ocazia să se mărturisească și să se pocăiască. După cum spune teologul Robert N. Wennberg, „Dar cum rămâne cu victima unui atac de cord care moare în timp ce își brutalizează soția sau în mijlocul unei legături adultere? Eșecul lui de a se pocăi în această viață înlătură pentru totdeauna posibilitatea iertării în următoarea? Și nu trebuie să trecem din această viață cu un păcat nemărturisit și nepocăit, că altfel nu vom găsi niciodată iertarea și împăcarea cu Dumnezeu în următoarea”? Simțul practic ne arată că mulți dintre noi, dacă nu majoritatea, vom muri cu păcate de care nu ne-am cerut iertare. Pocăința însăși nu ne pecetluiește în Împărăția Cerească – Duhul Sfânt este o astfel de pecete (Efeseni 1:13, 4:30). Pentru un studiu mai aprofundat asupra păcatelor viitoare și mărturisirea păcatelor, vă recomand citirea unei alte cărți, scrisă de mine, intitulată Gloria neprihănirii. Perspectiva oamenilor asupra sinuciderii și mântuirii este probabil influențată în mod semnificativ de perspectiva păcatului mortal promovată de Biserica Romano-Catolică, care vede sinuciderea ca un păcat letal, făcând o distincție între păcatele de neiertat și cele minore sau iertabile. Primul tip de păcate separă o persoană de harul lui Dumnezeu în timp ce celelalte, nu fac asta, deși sunt la fel de serioase. Păcatul mortal este considerat o ofensă gravă care merită pedeapsă veșnică, dacă nu este  pocăință pentru el și nu este iertat înainte de moarte. Acest lucru creează un sistem de infracțiuni considerate majore sau minore în cadrul Catolicismului. De asemenea, creează un cadru în care trăirea într-o stare de har este ca o țintă în mișcare pentru credincios, ca o luptă zilnică de a rămâne în grațiile lui Dumnezeu. Iertarea completă și totală este condiționată și necesită pocăință strictă. Poziția Romano-Catolică afirmă că a-ți lua viața în mod deliberat și fără părere de rău atrage pedeapsa veșnică. Sinuciderea este considerată un păcat în Biblie? Definiția cea mai simplă a sinuciderii este că o persoană intenționează să moară sau acționează conform dorinței de a muri. Această persoană urmează un plan cu scopul expres de a-și pune capăt vieții. În această definiție, sinuciderea este un păcat, deoarece este crimă și vine împotriva uneia dintre cele zece porunci: „Să nu ucizi” (Exod 20:13; Deuteronom 5:17). Deși nu ne gândim instinctiv la crimă în acest fel, luarea ilegală a propriei vieți nu diferă din punct de vedere moral de luarea vieții altuia. Însă ar trebui să avem în vedere și alte aspecte importante. Sinuciderea este menționată doar de șase ori în toată Biblia. În niciunul dintre aceste cazuri nu este dată o evaluare sau o judecată morală explicită cu privire la întrebarea dacă este corect sau greșit: cazul lui Abimelec din Judecători 9:50–57; Samson în Judecători 16:28–30 (deși unii nu sunt convinși că aceasta este sinucidere în sensul strict al termenului); Împăratul Saul și purtătorul său de armuri în 1 Samuel 31:1–6 (2 Sam. 1:1–15; 1 Cronici 10:1–13); Ahitofel în 2 Samuel 17:23; Zimri în 1 Împărați 16:18–19; și Iuda Iscarioteanul în Matei 27:5. Există, de asemenea, cazuri de sinucidere aparentă, care sunt permise din punct de vedere moral. De exemplu, soldatul care luptă cu  inamicul într-un timp de război, știind că cel mai probabil va muri, nu este vinovat de sinucidere. După cum spune Wennberg, el nu alege acest act ca mijloc de moarte „ci mai degrabă acceptă o consecință prevăzută, însă nedorită, a ceea ce face”. Într-un anumit sens, soldatul se angajează într-un act de sinucidere, dar nu se sinucide. Dar cum stă treaba cu situația unui soldat care se aruncă într-o grenadă cu pinul scos pentru a-i salva viața prietenului său sau când o mamă săracă se oprește din a consuma puțina mâncare rămasă, ca să trăiască copilul ei? Ce zici de un creștin din secolul al treilea căruia i se dădea posibilitatea de a alege: ori să-L renege pe Isus, ori să fie aruncat la lei? Refuzând să renunțe public la Isus, credinciosul alegea un plan de acțiune despre care știa că va duce la moartea sa (chiar dacă nu avea intenția conștientă de a muri), iar aceasta nu e considerată sinucidere pentru că moartea pe care o alegea era un efect secundar neintenționat al fidelității lui față de Cristos. Dar Isus, Mesia, care a ales pe deplin să se lase ucis? Poate fi acuzat că și-a luat El Însuși viața? Desigur că nu! Sinuciderea este un păcat? Da, în multe cazuri, acesta este un păcat grav care încalcă voința exprimată a lui Dumnezeu cu privire la sanctitatea vieții. Cu toate acestea, chiar și în acest caz, nu există nicio dovadă în Biblie care să ne facă să tragem  concluzia că este situat în afara iertării obținute pentru noi la crucea lui Cristos. Cu alte cuvinte, nu, sinuciderea nu este un păcat de neiertat sau care pierde mântuirea eternă a cuiva. Familia și prietenii unui credincios care s-a sinucis nu ar trebui să-și facă griji de persoana iubită cu privire la mântuirea ei. În cele din urmă, Romani 8:38–39 spune că nimic nu ne poate despărți de dragostea lui Dumnezeu în Cristos Isus, nici măcar moartea: Romani 8:38–39 (NTR)38 Căci sunt convins că nici moartea, nici viața, nici îngerii, nici conducătorii, nici lucrurile prezente, nici cele viitoare, nici puterile,39 nici înălțimea, nici adâncimea, nicio altă ființă nu vor fi în stare să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu, care este în Cristos Isus, Domnul nostru!  Concluzie Învățătura despre siguranța veșnică a credincioșilor în Cristos generează de obicei două tipuri de răspunsuri și plasează oamenii, pe baza lor, în două categorii. Prima este formată din oameni care sunt ofensați și supărați pe această învățătură. Aceștia sunt cei religioși și auto-neprihăniți care se comportă ca fiul mai mare din pilda fiului risipitor, necunoscând dragostea Tatălui. Deși s-ar putea să fie și ei născuți din nou, imaginea lor despre Dumnezeu este mai mult a Unuia care este aspru și judecător decât a unui Tată iubitor și, din cauza acestei perspective, ei tratează pe ceilalți credincioși în același mod în care percep ei divinitatea. Devin critici duri sau se mândresc cu faptele bune pe care le fac. Ei cred că Dumnezeu îi iubește pe oameni și le suportă păcatele doar până când se nasc din nou, iar după aceea, ei ar trebui să fie perfect sfinți în faptele lor. În caz contrar, El îi va pedepsi sau le va anula mântuirea dacă se complac prea mult în comportamente păcătoase. Așadar, acești creștini se bazează mai mult pe faptele lor bune de sfințenie pentru a rămâne mântuiți decât pe neprihănirea lui Isus prin credință. Dacă ești una dintre acele pers...

    17 min
  3. Sesiunea 14 - Divorț și recăsătorire (Seria ”Salvați pentru eternitate”)

    08/21/2024

    Sesiunea 14 - Divorț și recăsătorire (Seria ”Salvați pentru eternitate”)

    Obiecții împotriva mântuirii eterne (partea XI) Divorț și recăsătorire Divorțul este de mult timp un subiect complex și controversat în biserică. În cultura noastră de astăzi, mulți oameni sunt afectați de acesta într-un fel sau altul. Cu toții cunoaștem pe cineva, fie un membru al familiei sau un prieten apropiat, care a experimentat durerea unei căsnicii rupte. Sau poate tu însuți ai trecut sau treci printr-un divorț. Dacă da, sunt sigur că nu trebuie să vă spun cât de dureros și devastator poate fi acesta, atât pentru adulți, cât și pentru copiii implicați în situație. Mai mult decât atât, ca și copil al lui Dumnezeu, sunt sigur că te-ai întrebat de mai multe ori: „Mă va mai ierta Dumnezeu dacă divorțez sau mă recăsătoresc? Voi rămâne mântuit sau îmi voi pierde mântuirea pentru totdeauna?” Toate acestea sunt întrebări bune și pertinente, în special pentru credincioșii care au trecut deja prin acesta sau intenționează să o facă. În primul rând, trebuie să aflăm din Biblie care cazuri de divorț sau recăsătorire sunt păcate. În al doilea rând, pentru acele situații în care despărțirea de partenerul de căsătorie este un păcat, trebuie să stabilim, din nou, cu ajutorul Scripturii, dacă acest tip de păcat este de neiertat și îi poate face pe credincioși să-și piardă mântuirea veșnică.   Imoralitatea sexuală și partenerul necredincios Există două cazuri clare în care divorțul este permis de Dumnezeu și nu este considerat un păcat în Scriptură. Primul motiv admisibil, descris de Isus în Matei 5:31–32 și Matei 19:9, este infidelitatea prin imoralitate sexuală, care se aplică ambilor soți: Matei 5:31–32 (NTR)31 S-a mai zis: «Oricine divorțează de soția lui să-i dea o scrisoare de despărțire».32 Dar Eu vă spun că oricine divorțează de soția lui, dintr-un alt motiv decât cel al preacurviei, o împinge să comită adulter, iar cel ce se căsătorește cu o femeie divorțată comite adulter.Matei 19:9 (NTR)9 Dar Eu vă spun că oricine divorțează de soția lui, în afară de caz de preacurvie, și se căsătorește cu alta comite adulter.Unii lideri spirituali din trupul lui Cristos de astăzi susțin că, pe baza acestor două pasaje, numai imoralitatea sexuală este un motiv valid pentru a desface o căsnicie. Dacă este așa, înseamnă că apostolul Pavel L-a contrazis pe Isus. În 1 Corinteni 7:15, el adaugă o a doua situație în care divorțul nu este un păcat, aceea a unui soț necredincios care dorește să se despartă: 1 Corinteni 7:12–15 (NTR)12 Celorlalţi vă spun eu, nu Domnul, că, dacă un frate are soţia necredincioasă şi ea vrea să stea cu el, el să nu divorţeze de ea,13 iar dacă o femeie are soţul necredincios şi el vrea să stea cu ea, ea să nu divorţeze de soţul ei.14 Căci soţul necredincios este sfinţit prin soţia lui, iar soţia necredincioasă este sfinţită prin fratele, altfel copiii voştri ar fi necuraţi, dar aşa sunt sfinţi.15 Însă dacă cel necredincios vrea să se despartă, să se despartă. În astfel de circumstanţe, fratele sau sora nu sunt legaţi. Dumnezeu v-a chemat la pace.Mai târziu, vom vedea că, atunci când Isus spune în Matei 5:31–32, Matei 19:9 și Marcu 10:2–12 că un bărbat nu trebuie să se despartă de soția sa din niciun alt motiv, în afară de imoralitate sexuală, el are în vedere o anumită controversă fierbinte din vremea Lui despre acest subiect, care se baza pe Deuteronom 24:1–2.   Abuzul fizic și emoțional Poate întrebi: „Dar cum rămâne cu abuzul fizic, abuzul emoțional sau neglijarea unui soț? Este vreunul dintre aceste motive acceptabil pentru divorț? Ce spune Biblia despre aceasta?” Nu există un răspuns ușor, deoarece nici Biblia nu are un răspuns clar, negru pe alb, la această dilemă. Aici lucrurile se complică și intră în zona gri, de aceea trebuie să ne bazăm pe Duhul Sfânt pentru a ne oferi revelația și înțelegerea inimii Sale în această chestiune. Dacă privim cu atenție Scriptura, cu o inimă deschisă și sinceră, vom afla că ea are o soluție la această problemă provocatoare.În primul rând, vă invit să observați, prin câteva exemple, un principiu general valabil și anume că dragostea și mila lui Dumnezeu sunt întotdeauna mai mari decât dreptatea Sa.Fără a-Și diminua în vreun fel neprihănirea și pedeapsa pentru păcat, El este mereu în slujba de a încuraja, de a zidi și de a restaura viețile oamenilor, în ciuda greșelilor și eșecurilor lor. El întotdeauna se bucură să-Și vadă copiii fericiți și bine. Chiar și în vremurile Vechiului Testament, în timpul Legii lui Moise, când Dumnezeu părea foarte crud și aspru în pedepsele Sale pentru actele de neascultare ale oamenilor, El a făcut totul din grijă față de ei și pentru că nu exista altă cale de a realiza ceea ce trebuia să facă pentru umanitate. În momentul în care devenim părinți, putem începe să înțelegem și să experimentăm o licărire din inima lui Dumnezeu pentru copiii Săi. Indiferent cât de răi pot fi copiii și indiferent ce lucruri rele ar putea face, tații și mamele normale nu vor renunța niciodată la ei și vor face întotdeauna tot ce le stă în putere pentru a-i vedea bine și fericiți. Când Adam și Eva au păcătuit mâncând fructul interzis al pomului cunoașterii binelui și a răului, Dumnezeu i-ar fi putut lăsa să moară pentru totdeauna, conform dreptății Sale, și să nu-i răscumpere niciodată. Însă, datorită dragostei Lui nemărginite, El a găsit o cale, deși dureroasă, anevoioasă și costisitoare, de a salva omenirea de la distrugerea veșnică, fără a-Și diminua dreptatea. În Matei 12:1–8, ucenicii lui Isus smulgeau fire de grâu și le mâncau de Sabat pentru că le era foame, iar fariseii i-au acuzat că au făcut ceva de neîngăduit în ziua de odihnă. Să vedem care a fost răspunsul lui Isus: Matei 12:1–8 (NTR)1 În vremea aceea, într-o zi de Sabat, Isus trecea printre lanurile de grâu. Ucenicii Lui erau flămânzi, aşa că au început să smulgă spice de grâu şi să mănânce.2 Când au văzut fariseii lucrul acesta, I-au zis lui Isus: – Uite, ucenicii Tăi fac ce nu este voie să se facă în ziua de Sabat!3 El le-a răspuns: – N-aţi citit ce a făcut David atunci când i s-a făcut foame atât lui, cât şi celor ce erau cu el?4 Cum a intrat în Casa lui Dumnezeu și a mâncat pâinile prezentării, pe care nu era îngăduit să le mănânce nici el, nici cei ce erau cu el, ci doar preoții?5 Sau n-ați citit în Lege că, în zilele de Sabat, preoții profanează Sabatul în Templu și totuși sunt nevinovați?6 Dar Eu vă spun că aici este Cineva mai mare decât Templul!7 Dacă aţi fi ştiut ce înseamnă: „Milă doresc, nu jertfă!“, n-aţi fi condamnat nişte nevinovaţi!8 Căci Fiul Omului este Domn şi al Sabatului!Isus le amintește mai întâi din Vechiul Testament de o ocazie în care regele David a mâncat pâinile pentru punere înaintea Domnului, din casa lui Dumnezeu, lucru care nu îi era îngăduit, pentru că, doar preoții aveau voie să mănânce din ele, dar Dumnezeu nu l-a pedepsit. Din nou, aceasta este o situație în care dragostea și mila Lui au fost mai mari decât legea Sa deja stabilită. Apoi, Isus oferă un alt exemplu în care preoții încalcă sfințenia Sabatului și sunt tot nevinovați. În relatarea aceleiași împrejurări din Marcu 2:23–28, Isus chiar spune că Sabatul a fost făcut pentru om și nu omul pentru Sabat, punând din nou bunăstarea oamenilor mai presus de legea s...

    57 min
  4. 08/08/2024

    Sesiunea 13 - Cazuri de apostazie (Seria ”Salvați pentru eternitate”)

    Mântuirea în Vechiul Testament și cazuri de apostazie în Biblie Dar cum rămâne cu cazurile care sunt consemnate în Scriptură ca și apostazie reală în credință? Printre astfel de exemple se numără Lot, împaratul Saul, Solomon, Iuda Iscarioteanul — ucenicul lui Isus — Anania, Imeneu și Filet, Dima,  etc. În primul rând, să ne ocupăm de persoanele din Vechiul Testament care au trăit înainte de moartea și învierea lui Isus. Despre unii dintre cei mai proeminenți oameni  ai Vechiului Testament, cum ar fi Adam, Abel, Enoh, Noe, Avraam, Isaac, Iacov, Moise, Iosua, David, Daniel, Isaia, Ieremia și toți ceilalți profeți, știm cu siguranță că după moartea lui Isus pe cruce, ei au fost mântuiți. Însă, pe ce bază? Mai mult decât atât, cum rămâne cu toți ceilalți oameni mai puțin cunoscuți, ale căror nume nu au fost menționate în Biblie, dar care totuși au făcut parte din poporul lui Dumnezeu? Au fost mântuiți după cruce? Dacă da, cum? Pe ce bază? Dacă nu, de ce? Cum a atins răscumpărarea viețile lui Rut și Rahav? Acestea sunt întrebări esențiale. Mântuirea personală prin har, prin credință în lucrarea ispășitoare a lui Cristos pe cruce, s-ar putea să nu fi fost atât de clară pe vremea lui Noe, așa cum este pentru noi astăzi. Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatele lumii a venit la naţiunea Israel la aproximativ patru sute de ani după ce canonul Vechiului Testament a fost închis. Cum, atunci, ar putea exista un obiect clar al credinței? O concepție greșită des întâlnită despre calea de mântuire în Vechiul Testament este că evreii au fost mântuiți prin respectarea Legii. Dar știm din Scriptură că aceasta nu este adevărat. Galateni 3:11 spune: Galateni 3:11 (NTR)11 Este clar că nimeni nu este îndreptățit înaintea lui Dumnezeu prin Lege, pentru că „cel drept prin credință va trăi“.Unii ar putea spune că acest verset este valabil doar pentru Noul Testament, dar Pavel citează din Habacuc 2:4, unde spune: Habacuc 2:4 (NTR)4 Iată, s-a mândrit! Nu-i este drept sufletul în el. Însă cel drept prin credința lui va trăi.Mântuirea prin credință, fără Lege, era un principiu al Vechiului Testament. Pavel a învățat că scopul Legii era de a sluji ca un „tutore pentru a ne aduce la Cristos, ca să fim îndreptățiți prin credință” (Galateni 3:24). De asemenea, în Romani 3:20, Pavel a subliniat că respectarea Legii nu i-a salvat pe evreii din Vechiul sau Noul Testament, deoarece nimeni nu poate fi  declarat drept înaintea Lui prin respectarea Legii. Legea nu a fost niciodată menită să salveze pe cineva; scopul Legii a fost să ne facă conștienți de păcat. Dacă mântuirea oamenilor în Vechiul Testament nu a fost prin respectarea Legii, atunci prin ce a fost? Răspunsul la această întrebare se găsește în Scriptură, așa încât să nu existe nicio îndoială cu privire la acest subiect. În Romani 4, apostolul Pavel precizează că mântuirea în Vechiul Testament a fost aceeași ca și în Noul Testament, adică doar prin har, doar prin credință, numai în Cristos. Pentru a dovedi acest lucru, Pavel ne îndreaptă atenția către Avraam, strămoșul poporului evreu, care a fost mântuit prin credință și nu prin fapte: „Avraam a crezut pe Dumnezeu, și aceasta i s-a socotit ca neprihănire” (Romani 4:3). Avraam nu ar fi putut fi mântuit respectând Legea, deoarece a trăit cu peste patru sute de ani înainte ca ea să fie dată! De asemenea, circumcizia nu a fost prezentată lui Avraam și descendenților săi până în Geneza 17, adică mai mult de zece ani mai târziu. Romani 4:13-16 spune aceasta: Romani 4:13-16 (NTR)13 Căci nu prin Lege i-a fost făcută lui Avraam sau urmașilor lui promisiunea că va fi moștenitor al lumii, ci prin dreptatea care vine prin credință.14 Căci, dacă moștenitori sunt cei ce sunt sub Lege, atunci credința este fără folos, iar promisiunea este desființată.15 Fiindcă Legea aduce mânie, dar, unde nu este Lege, nu este nici încălcare a Legii.16 De aceea promisiunea este prin credință: ca să fie potrivit harului, așa încât aceasta să fie sigură pentru toți urmașii, nu doar pentru cei ce sunt sub Lege, ci și pentru cei ce au credința lui Avraam, care este tatăl nostru, al tuturor.Aici vedem că promisiunea de a deveni moștenitori ai lumii sau promisiunea mântuirii nu a fost făcută numai lui Avraam, ci și descendenților săi care au venit prin Isaac. Iar aceasta nu a venit prin Lege, ci prin credința lui Avraam. Toți urmașii lui, de la Isaac la Cristos, au primit mântuirea după cruce la nivel federal datorită credinței lui Avraam și a legământului cu Dumnezeu, chiar dacă unii dintre ei nu au umblat pe deplin cu El. Avraam a fost capul federal al mântuirii lor prin credință. Pentru a dovedi că Dumnezeu Își împlinește promisiunile făcute unui lider federal în viața descendenților săi, chiar dacă ei nu sunt plăcuți întotdeauna lui Dumnezeu, voi oferi câteva exemple. În primul rând, Noe a fost salvat de la distrugerea potopului împreună cu toată familia sa (soție, fii și nurori), deși Biblia nu spune nimic despre relația sau devotamentul lor față de Dumnezeu. Au fost salvați datorită lui Noe. În al doilea rând, în 2 Împărați 10:30-31, Dumnezeu face o promisiune puternică împăratului Iehu, că fiii săi vor sta pe tronul lui Israel până la a patra generație, fără a adăuga nici o condiție sau calificativ la aceasta: 2 Împărați 10:30-31 (VDC)30 Domnul a zis lui Iehu: „Pentru că ai adus bine la îndeplinire ce este plăcut înaintea Mea și ai făcut casei lui Ahab tot ce era după voia Mea, fiii tăi până la al patrulea neam vor ședea pe scaunul de domnie al lui Israel.”31 Totuși Iehu n-a luat seama să umble din toată inima lui în legea Domnului Dumnezeului lui Israel și nu s-a abătut de la păcatele în care târâse Ieroboam pe Israel.După ce Dumnezeu a făcut acea făgăduință, chiar și împăratul Iehu, căruia i s-a făcut promisiunea, nu a umblat din toată inima lui după legea Domnului Dumnezeului lui Israel. Și-a revocat Dumnezeu promisiunea față de el sau de fiii săi din cauza păcatelor sale? Desigur că nu! Ioahaz, fiul lui Iehu, a domnit șaptesprezece ani peste Israel în Samaria, deși a făcut ce este rău înaintea Domnului (2 Împărați 13:1-2). Apoi, Ioas, fiul lui Ioahaz și descendentul lui Iehu din a doua generație, a domnit șaisprezece ani peste Israel în Samaria, deși și el a făcut ce este rău în ochii lui Dumnezeu (2 Împărați 13:10-11). Mergând mai departe, în 2 Împărați 14:23-24, vedem a treia generație a lui Iehu, Ieroboam, fiul lui Ioas, care începe să domnească în Samaria și o face timp de patruzeci și unu de ani, deși și el a făcut rău în ochii lui Dumnezeu și a a făcut pe Israel să păcătuiască. În sfârșit, în 2 Împărați 15:8-9, Biblia spune că Zaharia, fiul lui Ieroboam (a patra generație a lui Iehu) a domnit peste Israel în Samaria timp de șase luni. 2 Împărați 15:12 spune următoarele: 2 Împărați 15:12 (VDC)12 Astfel s-a împlinit ce spusese lui Iehu Domnul, când zisese: „Fiii tăi până în al patrulea neam vor ședea pe scaunul de domnie al lui Israel.”Nu pot decât să mă minunez de bunătatea și credincioșia extravagantă a lui Dumnezeu față de oameni! Așadar, descendenții lui Avraam au fost mântuiți prin credința sa, după învierea lui Isus. Ai putea spune că Dumnezeu nu este corect să aleagă doa...

    37 min
  5. 07/12/2024

    Sesiunea 12 - Permanența mântuirii și voința liberă (Seria ”Salvați pentru eternitate”)

    OBIECȚII ÎMPOTRIVA MÂNTUIRII ETERNE (PARTEA X)  Permisiunea de a păcătui O altă obiecție la doctrina păstrării sfinților în credință (sau a permanenței veșnice a mântuirii) este că aceasta tinde să-i conducă pe credincioși la indolență și permisiune de a păcătui. Totuși, aceasta este o perversiune a doctrinei, posibilă doar pentru oamenii neregenerați, deoarece siguranța succesului este cel mai puternic stimulent de a umbla în sfințenie pentru creștinii născuți din nou. Faptul că Dumnezeu îi asigură pe creștinii adevărați că nu-și vor pierde mântuirea până la sfârșit, nu anulează nevoia de fapte bune și sfințire din partea credincioșilor. Apostolul Pavel îi îndeamnă pe credincioși în Filipeni 2:12 „să manifeste în exterior mântuirea lor cu frică și cutremur”. Aceasta nu înseamnă că faptele bune sunt mijlocul prin care să-și păstreze mântuirea până la capăt, ci acestea sunt efectul și dovada adevăratei convertiri. Din nou, aduc în atenția ta această ilustrație, cu regele Solomon pentru că este una foarte bună. Ce a urmărit el când a decis să omoare copilul viu și să-l împartă între cele două femei care au venit la judecată? A căutat o faptă din partea femeilor care să merite sau să câștige copilul? A vrut să creeze o nouă relație între femei și copil, care nu exista înainte? Desigur că nu! În schimb, el căuta o faptă care să dovedească ceea ce era deja adevărat, o acțiune care să arate cine era mama acelui copil. Adevărații credincioși vor fi mereu în străduință activă de a trăi în sfințenie până la sfârșit, iar siguranța succesului în această călătorie este cel mai bun stimul posibil. Pavel spune în Romani 6:2: „Cum putem noi cei care am murit față de păcat să continuăm să trăim în el?” De ce te-ai gândi să faci răul din moment ce te-ai pocăit și ai venit de partea lui Dumnezeu? De ce ai vrea să păcătuiești când nu mai ai o natură păcătoasă și poți trăi o viață abundentă de bucurie absolută, pace, sănătate și prosperitate? Poate Dumnezeu să facă tot ce vrea? Da, desigur! Însă Îi dă aceasta permisiunea să păcătuiască? Niciodată, pentru că libertatea și voința Lui liberă au limite; ele sunt generate și determinate de natura Lui. Dumnezeu vrea ca cei în Cristos să umble în sfințenie pentru că ei vor și doresc aceasta, nu din frică și constrângeri. Noi trebuie să avem încredere în transformarea puternică și palpabilă pe care o face Dumnezeu în credincioși prin Duhul Sfânt și să nu încercăm să controlăm oamenii prin frică.   Confuzia privind voința liberă a omuluiAceastă obiecție sună astfel: „Dacă credincioșii adevărați nu își pot pierde mântuirea și nu au opțiunea reală de a-L respinge pe Cristos dacă vor să o facă, după ce au fost mântuiți, atunci nu mai au cu adevărat voință liberă”. O astfel de obiecție se bazează pe presupunerea falsă că liberul arbitru uman nu este influențat de nimic, nu este legat și nu depinde în nici un fel de natura intrinsecă a persoanei, care poate fi ori păcătoasă de la primul Adam, ori neprihănită de la ultimul Adam, Isus Cristos. Dumnezeu Însuși are voință liberă deplină. Cu toate acestea, El nu va alege niciodată să îmbrățișeze răul sau căile lui Satan. Nici măcar nu va dori să facă așa ceva, liberul Său arbitru este complet legat de natura Sa neprihănită. Așa sunt și credincioșii adevărați după mântuire. Dumnezeu face o schimbare atât de puternică în natura lor, prin Duhul Sfânt, încât ei nu vor dori niciodată să aleagă cu voința lor liberă să-L respingă pe Dumnezeu și să-și piardă mântuirea. Singurul motiv pentru care voința liberă a credincioșilor nu pare încă în întregime legată de noua natură sfântă a duhului lor aici pe pământ, este pentru că mintea lor nu este încă complet reînnoită. Voința liberă a primului Adam nu era în totalitate dependentă de natura sa, înainte de cădere. De ce? Pentru că, deși avea o natură sfântă în interior, era capabil totuși să comită un păcat care i-ar putea schimba natura în întuneric: mâncarea din pomul cunoștinței binelui și răului. Chiar și liberul arbitru al oamenilor pierduți înainte de mântuire nu depinde în totalitate de natura lor păcătoasă. De ce? Pentru că sub influența Duhului Sfânt și la auzirea mesajului Evangheliei, ei pot lua o decizie care să-i recreeze complet spiritual. Însă, după mântuire, credincioșii născuți din nou devin un singur duh cu Trinitatea (1 Corinteni 6:17). Voința lor este tot liberă dar acum depinde de natura sfântă din interiorul lor în ceea ce privește mântuirea veșnică. I-am auzit pe unii credincioși spunând că motivul pentru care avem Duhul Sfânt în noi acum, este ca să ne ajute să ne sfințim, astfel încât să ne putem menține mântuirea până la capăt și că ar trebui să folosim ajutorul Lui prin alegerea noastră liberă, în același mod în care ne-am folosit liberul arbitru pentru a accepta mântuirea și a ne naște din nou. Deși este adevărat că avem nevoie de ajutorul Duhului Sfânt pentru sfințire și că voința noastră este implicată în acest proces, nu este adevărat că menținerea mântuirii noastre se bazează în întregime pe alegerea noastră de a folosi ajutorul Duhului Sfânt. Să citim Romani 4:1-8, Romani 4:1–8 (NTR)1 Atunci, ce vom spune că a găsit Avraam, strămoșul nostru în ce privește trupul?2 Pentru că, dacă Avraam a fost îndreptățit prin fapte, atunci are motive de laudă, însă nu înaintea lui Dumnezeu.3 Căci ce spune Scriptura? „Avraam a crezut în Dumnezeu, și aceasta i-a fost considerată dreptate“.4 Dar plata celui ce lucrează nu este considerată un har, ci o datorie,5 însă celui care nu lucrează, ci se încrede în Cel Care-l îndreptățește pe cel lipsit de evlavie, credința îi este considerată dreptate.6 Tot așa vorbește și David despre fericirea omului pe care Dumnezeu îl consideră drept fără fapte:7 „Fericiți sunt cei ale căror fărădelegi sunt iertate și ale căror păcate sunt acoperite!8 Fericit este omul căruia Domnul nu-i ia în considerare păcatul!“Avraam a trăit într-o perioadă în care Legea lui Moise nu fusese încă dată și Duhul Sfânt nu locuia în el pentru a-l ajuta să facă fapte de sfințenie. El nu a avut nicio altă cale de a-și menține mântuirea sau neprihănirea, decât prin credință, conform pasajului de mai sus. Mai mult, în versetul 6, regele David a descris binecuvântarea omului căruia Dumnezeu îi atribuie neprihănire în afara faptelor lui (separat și independent de faptele noastre bune) și se referea la viitoarele creații noi în Cristos. Avraam și regele David au fost într-o poziție mai bună decât noi, credincioșii în Cristos? Întreb aceasta pentru că viețile lor par să fi fost mult mai simple decât ale noastre, deoarece nu trebuiau să-și mențină neprihănirea prin fapte. Au avut doar credință și aceasta a fost de ajuns, iar Avraam este tatăl seminței lui Cristos, căreia îi aparțin toți credincioșii. Deci, chiar dacă ne folosim liberul arbitru în a cere ajutorul și puterea Duhului Sfânt pentru a face fapte de sfințenie, pe care trebuie să căutăm să le facem, acestea nu au nicio valoare în menținerea neprihănirii noastre. Ele sunt doar un mijloc de a beneficia în exterior, din ce în ce mai mult, de moștenirea lui Dumnezeu care locuiește în noi și de a manifesta darul neprihănirii din noi, într-o măsură tot mai mare. Aceste fapte vor primi și răsplată în viața viitoare.   Renunțarea la mântuire prin voința liberă În trupul lui Cristos, există o învățătură bazată pe Evrei 6:4–6 (text care a fost deja tratat), conform căreia poate fi o mică posibilitate ca oamenii ...

    26 min
  6. 06/19/2024

    Sesiunea 11 - Necredința de după mântuire (Seria "Salvați pentru eternitate")

    OBIECȚII ÎMPOTRIVA MÂNTUIRII ETERNE (PARTEA IX)Iuda 1:3–7 (Necredința de după mântuire) Iuda 1:1–7 (BTF2015)1 Iuda, rob al lui Isus Cristos și frate al lui Iacov, celor ce sunt sfințiți prin Dumnezeu Tatăl și păstrați în Isus Cristos și chemați:2 Milă și pace și dragoste să vă fie înmulțite.3 Preaiubiților, dându-mi toată silința ca să vă scriu despre salvarea comună, am fost constrâns să vă scriu și să vă îndemn să luptați cu zel pentru credința care a fost dată sfinților o dată.4 Fiindcă s-au furișat anumiți oameni, care din vechime au fost rânduiți pentru această condamnare, oameni neevlavioși, schimbând harul Dumnezeului nostru în desfrânare și negând pe singurul Domn Dumnezeu și pe Domnul nostru Isus Cristos.5 De aceea doresc a vă aduce aminte, deși odată ați știut aceasta, că Domnul, după ce a salvat poporul din țara Egiptului, a nimicit pe cei ce nu au crezut.6 Și pe îngerii care nu și-au ținut domeniul de activitate, ci și-au părăsit propria locuință, El i-a păstrat în lanțuri veșnice sub întuneric, pentru judecata marii zile.7 Așa cum Sodoma și Gomora și cetățile din jurul lor, care asemenea acelora, s-au dedat curviei și au mers după altă carne, sunt puse înainte ca exemplu, suferind răzbunarea focului etern.Când citim acest pasaj, unii dintre noi, credincioși sinceri, am putea avea impresia la prima vedere că Iuda îi avertiza și îi „amenința” pe credincioșii autentici că, dacă nu își păstrează credința purtându-se moral până la sfârșitul vieții lor și dacă se lasă influențați de acei oameni neevlavioși infiltrați printre ei, își vor pierde mântuirea și vor suferi răzbunarea focului veșnic. Iuda oferă chiar două exemple care insinuează acest tip de gândire. Primul exemplu este despre acei oameni din Israel care au fost salvați de Domnul din Egipt la un moment dat și apoi au fost distruși din cauza necredinței lor. Al doilea îi descrie pe îngerii care au fost cândva îngeri sfinți, dar apoi s-au răzvrătit împotriva autorității lui Dumnezeu, părăsind tărâmul pe care Dumnezeu îl stabilise pentru ei, ca să rămână în el. Ei au ajuns în lanțuri veșnice, în întuneric, așteptând ziua cea mare a judecății. Se crede că aceștia sunt fiii lui Dumnezeu din Geneza 6:1–4 care s-au coborât pe pământ și s-au căsătorit cu fiicele oamenilor, dând naștere unor uriași. Să vedem dacă această interpretare a lui Iuda 1:1–7 este acceptabilă. Noi, creștinii, avem adesea un dezavantaj semnificativ în interpretarea corectă a pasajelor dificile, deoarece trebuie să ne bazăm doar pe ceea ce este scris și chiar tradus din alte limbi, precum greacă și ebraică. În plus, publicul căruia Biblia i se adresa aparținea unor culturi cu anumite obiceiuri, preconcepții și probleme, dintre care multe ne sunt străine astăzi. Faptul că nu am fost prezenți acolo pentru a auzi tonul și atitudinea cu care s-au spus unele lucruri, precum și contextul cultural și ceea ce se petrecea, care impunea ca anumite lucruri să fie spuse, ar trebui să ne facă și mai sârguincioși și atenți în interpretare. Când vine vorba de siguranța mântuirii, epistola lui Iuda se încadrează în această categorie de pasaje care necesită revelație de la Duhul Sfânt și o atenție sporită la detalii. Iuda spune în versetul 3 că, în timp ce dorea să împărtășească cu ei lucruri despre mântuirea comună și despre binecuvântările mântuirii, s-a simțit obligat să-i încurajeze, să-i îndemne și să-i inspire să lupte pentru credință. Scopul lui Iuda a fost să-i încurajeze pe acești credincioși și să le dea speranță, nu să-i descurajeze cu amenințări și frică. Ca principiu general de interpretare, orice cuvânt al Scripturii inspirat de Duhul Sfânt nu va aduce niciodată frică în inima credinciosului, ci credință, speranță și mângâiere. Romani 10:17 spune că auzirea Cuvântului lui Dumnezeu produce credință, iar 1 Corinteni 14:3 ne spune că orice cuvânt de profeție, care este asemenea Cuvântului lui Dumnezeu și inspirat de Duhul Sfânt, aduce oamenilor edificare, îndemn și mângâiere. Dacă citirea acestui pasaj din Iuda ne-a lăsat cu mai multă frică decât credință și speranță, dacă ne-a creat teamă de a ne pierde mântuirea, ceva trebuie să nu fie în întregime corect cu interpretarea noastră. Acesta este un indiciu că Iuda s-ar putea să nu se fi referit aici la posibilitatea credincioșilor adevărați de a-și pierde mântuirea veșnică. Revenind la versetul 3, să observăm că Iuda nu îi încurajează pe credincioși să păstreze credința sau să vegheze în ea în sensul trăirii sfinte sau chiar al luptei bune a credinței. În schimb, el folosește o expresie diferită: să lupte cu zel pentru credință. Care credință? Cea care a fost dată sfinților odată pentru totdeauna. Aici avem un indiciu că Iuda nu se referă la viața sfântă sau încrederea în Dumnezeu, ci în mod specific, la ansamblul sau întregul conținut al credinței, doctrinele corecte ale ei și ale harului care le-au fost vorbite inițial de apostoli. Iuda vrea să-i încurajeze pe credincioși să lupte pentru credințele și convingerile lor din Evanghelie și să le păzească de oamenii neevlavioși și de oricare alte posibile erezii, nu să „lupte” cu ei înșiși pentru a nu-și pierde credința. De ce trebuia Iuda să-i încurajeze în acest domeniu? Pentru că anumiți oameni neevlavioși s-au strecurat în biserică pe neobservate și schimbau harul în desfrânare. Ei nu-L recunoșteau pe Isus Cristos ca Dumnezeu. Din descrierea lui Iuda, acești oameni erau necredincioși care s-au alăturat în mod conștient bisericii, încercând să-i convingă pe credincioși prin argumente, că poate Isus nu e singura cale de mântuire, că poate ar trebui să fie mai toleranți cu toți oamenii deoarece Dumnezeu îi iubește și că poftele fizice sunt normale și nu pot fi negate. Cartea lui Iuda pare o carte foarte potrivită și pentru vremurile în care trăim și probabil că nu întâmplător se află la sfârșitul Bibliei înainte de Apocalipsa. Dacă o citim cu atenție, nu putem decât să observăm că descrie în detaliu ce se întâmplă acum în lume cu propaganda LGBTQ, cu știința și dezvoltarea tehnologică ridicându-se deasupra lui Dumnezeu și încercând să-L excludă în totalitate și cu un număr tot mai mare de oameni influenți care susțin că Isus nu este singura cale de salvare și că mântuirea poate fi găsită în orice religie a lumii. De exemplu, nu știu dacă ați auzit vreodată de ea, dar există o carte numită Secretul, care vorbește despre obținerea a tot ceea ce dorești în viață prin Legea Atracției și plasează toate religiile în aceeași categorie. Această carte îl numește pe Dumnezeu un câmp imens de energie, o minte supremă, o conștiință sau o sursă creatoare din care toți oamenii fac parte și fiecare religie are propriul nume pentru ea. Oprah Winfrey, o persoană foarte influentă din Statele Unite ale Americii, despre care se presupune că este creștină, a spus public că ea nu crede că Isus Cristos este singura cale către mântuire. Ea a prezentat chiar argumente care par solide pentru inimile și mințile ce nu sunt ancorate în Cuvântul lui Dumnezeu. Mai mult, majoritatea filmelor realizate de Hollywood sau Netflix în ultima vreme promovează agenda LGBTQ într-un fel sau altul, în numele iubirii și toleranței. Nu numai atât, dar multe dintre filme îi pun pe creștini în mod intenționat într-o lumină proastă, în contrast cu știința, de parcă aceștia ar fi foarte înguști, miopi și neagă mereu știința. Acest lucru nu este adevărat. Oameni influenți și chiar pastori de biserici, încep să promoveze ideea că adulterul, homosexualitatea și căsătoriile între persoane de...

    44 min

Ratings & Reviews

5
out of 5
2 Ratings

About

Înțelegerea este o fântână a vieții. Aceasta este o lucrare de învățătură creștină care are scopul de a aduce mai multă înțelegere și revelație în trupul lui Cristos global despre Evanghelia harului.

To listen to explicit episodes, sign in.

Stay up to date with this show

Sign in or sign up to follow shows, save episodes, and get the latest updates.

Select a country or region

Africa, Middle East, and India

Asia Pacific

Europe

Latin America and the Caribbean

The United States and Canada