Eu cu cine gândesc? - Podcast de istorie și filozofie cu Theodor Paleologu și Răzvan Ioan

Casa Paleologu

Întrucât ne-am decis să trăim o veșnicie, ne-am hotărât că vom avea destul timp să povestim despre istoria intelectuală a omenirii într-o serie de podcasturi începând cu antichitatea și ajungând până în zilele noastre. Planul nostru este ca, în fiecare săptămână, să purtăm o discuție despre o temă esențială din sfera umanistă. Vom vorbi, așadar, despre literatura, istorie, religie și, bineînțeles, filozofie. Totul în ordine cronologică.

  1. 3d ago

    EP 207: Sartre și Beauvoir

    Jean-Paul Sartre și Simone de Beauvoir sunt două dintre figurile centrale ale existențialismului francez și ale vieții intelectuale europene din secolul XX. Filozofia lor pornește de la libertatea individului într-o lume în care existența nu vine cu un sens prestabilit. La Sartre, formula celebră potrivit căreia „existența precedă esența” exprimă tocmai această idee: omul nu este definit dinainte, ci devine ceea ce este prin alegerile și acțiunile sale. În Ființa și neantul, el analizează libertatea, responsabilitatea, angoasa și „rea-credința”, prin care încercăm să ne ascundem propria libertate. Simone de Beauvoir dezvoltă existențialismul într-o reflecție asupra condiției concrete a individului, a relației cu celălalt și, mai ales, a situației femeilor. În Al doilea sex, celebra formulă „Nu te naști femeie, devii” exprimă ideea că feminitatea nu poate fi redusă la biologie, ci este construită prin educație, norme și raporturi sociale. Beauvoir analizează felul în care femeia a fost definită istoric drept „Celălalt” în raport cu bărbatul și pune problema libertății într-o lume în care posibilitățile indivizilor sunt distribuite inegal. Relația dintre Sartre și Beauvoir a fost în același timp intelectuală și personală, construită în jurul unei concepții neconvenționale despre cuplu, libertate și angajament. Au scris separat, s-au criticat și influențat reciproc și au intervenit activ în marile dezbateri ale epocii lor. Dincolo de diferențele dintre operele lor, îi unește întrebarea fundamentală a existențialismului: ce facem cu libertatea noastră într-o lume fără răspunsuri gata făcute și în care alegerile noastre îi implică întotdeauna și pe ceilalți?

  2. Nov 6

    EP 206: Popper

    Karl Popper este unul dintre cei mai importanți filozofi ai științei din secolul XX, preocupat de întrebarea care separă o teorie științifică de una care doar pretinde că este științifică. În Logica cercetării, el critică ideea că știința avansează prin acumularea de observații care confirmă teoriile. Oricâte lebede albe am observa, nu putem demonstra că toate lebedele sunt albe; în schimb, apariția unei singure lebede negre poate contrazice afirmația. De aici criteriul său celebru al falsificabilității: o teorie este științifică dacă formulează afirmații care, cel puțin în principiu, pot fi infirmate de experiență. Pentru Popper, cunoașterea avansează prin conjecturi și respingeri. Oamenii de știință formulează ipoteze îndrăznețe, încearcă să le supună unor teste severe și le abandonează sau le modifică atunci când acestea eșuează. Nicio teorie nu devine definitiv adevărată; poate doar să reziste mai bine criticilor și testelor. Această concepție, numită adesea raționalism critic, transformă posibilitatea greșelii într-un element esențial al progresului cunoașterii. Popper extinde această idee a criticii și asupra societății și politicii. În Societatea deschisă și dușmanii ei și Mizeria istoricismului, atacă teoriile care pretind că au descoperit legi inevitabile ale evoluției istorice și că pot prezice viitorul societăților. Le opune modelul societății deschise, în care instituțiile pot fi criticate și reformate fără pretenția unei soluții definitive. În știință ca și în viața publică, ideea centrală rămâne aceeași: progresul depinde mai puțin de certitudinea că avem dreptate decât de posibilitatea de a descoperi și corecta greșelile.

    EP 206: Popper
  3. Oct 30

    EP 205: Wittgenstein

    Ludwig Wittgenstein este una dintre figurile decisive ale filozofiei secolului XX și un gânditor a cărui operă pare să se împartă în două proiecte aproape opuse. În Tractatus Logico-Philosophicus, scris în mare parte în timpul Primului Război Mondial, încearcă să stabilească raportul dintre limbaj, gândire și lume. Propozițiile cu sens reprezintă stări de lucruri posibile, iar structura limbajului trebuie să reflecte structura logică a realității. De aici și celebra limită pe care o trasează: despre ceea ce nu poate fi spus cu sens trebuie să se tacă. Mai târziu, Wittgenstein își reconsideră radical propriile idei. În Cercetări filozofice, publicată postum, renunță la căutarea unei structuri logice unice a limbajului și insistă asupra diversității felurilor în care folosim cuvintele. Sensul unui cuvânt trebuie căutat în folosirea lui, în cadrul unor „jocuri de limbaj” legate de anumite forme de viață. A promite, a întreba, a glumi, a porunci sau a povesti presupun reguli și contexte diferite, iar confuziile apar atunci când desprindem cuvintele de practicile în care funcționează. Pentru Wittgenstein, multe dintre problemele tradiționale ale filozofiei nu trebuie rezolvate prin construirea unei noi teorii, ci dizolvate prin clarificarea limbajului. Filozofia devine astfel o activitate aproape terapeutică: ne ajută să vedem cum propriile forme de exprimare ne pot induce în eroare. Influența sa a fost enormă, de la filozofia analitică și filozofia limbajului până la reflecțiile contemporane asupra minții, regulilor și vieții sociale.

    EP 205: Wittgenstein
  4. Oct 23

    EP 204: Russell

    Bertrand Russell este una dintre figurile majore ale filozofiei analitice din secolul XX, logician, filozof și eseist preocupat deopotrivă de fundamentele matematicii, limbaj și problemele vieții publice. Împreună cu Alfred North Whitehead, publică monumentala Principia Mathematica, încercând să arate că matematica poate fi fundamentată logic. Celebrul paradox al lui Russell, descoperit în teoria mulțimilor, arată însă dificultățile profunde ale proiectelor logice de la începutul secolului și îl obligă chiar pe Frege să-și recunoască problemele propriului sistem. În filozofia limbajului, Russell caută să dezvăluie structura logică ascunsă sub forma gramaticală a propozițiilor. În eseul On Denoting dezvoltă teoria descripțiilor definite, arătând cum putem analiza propoziții care par să vorbească despre obiecte inexistente fără să presupunem că acestea există. Metoda sa devine emblematică pentru filozofia analitică: multe probleme filozofice pot fi clarificate printr-o analiză atentă a limbajului și a formei logice. Russell a fost însă mult mai mult decât un logician. A scris despre cunoaștere, morală, religie, educație și politică și a intervenit constant în dezbaterile publice ale epocii sale. Stilul limpede și adesea ironic l-a făcut unul dintre cei mai cunoscuți intelectuali ai secolului XX. De la logica matematică la întrebarea despre ce putem cunoaște cu certitudine, opera sa păstrează aceeași ambiție: să înlocuiască confuzia și dogmatismul prin analiză, argument și claritate.

    EP 204: Russell
  5. Oct 16

    EP 203: Frege

    Gottlob Frege este unul dintre fondatorii logicii moderne și ai filozofiei analitice. Proiectul său pornește de la o întrebare aparent tehnică: pe ce se întemeiază adevărurile aritmeticii? Frege încearcă să arate că matematica poate fi derivată din logică și construiește, în Begriffsschrift, un nou limbaj formal, mult mai puternic decât logica tradițională aristotelică. Introducerea cuantificatorilor și analiza propozițiilor în termeni de funcții și argumente schimbă radical istoria logicii. În filozofia limbajului, Frege formulează celebra distincție dintre sens (Sinn) și referință (Bedeutung). Două expresii pot desemna același lucru, dar îl pot prezenta în moduri diferite: „Luceafărul de dimineață” și „Luceafărul de seară” se referă amândouă la planeta Venus, dar au sensuri diferite. Această distincție îi permite să explice cum propozițiile despre același obiect pot totuși transmite informații noi. Limbajul nu este doar un sistem de etichete puse pe lucruri, ci are o structură logică ce trebuie analizată cu precizie. Proiectul său de fundamentare logică a matematicii întâmpină însă o dificultate celebră: paradoxul lui Russell, comunicat chiar de Bertrand Russell lui Frege, arată că sistemul construit de acesta conținea o contradicție fundamentală. Eșecul proiectului nu diminuează însă importanța lui Frege. Russell, Wittgenstein și întreaga tradiție a filozofiei analitice îi datorează enorm. Cu Frege începe o nouă manieră de a face filozofie: prin analiza riguroasă a logicii, limbajului și condițiilor în care propozițiile noastre pot avea sens și pot fi adevărate.

    EP 203: Frege
  6. Oct 9

    EP 202: Proust și Céline

    Marcel Proust și Louis-Ferdinand Céline sunt două dintre marile voci ale literaturii franceze din prima jumătate a secolului XX, radical diferite ca stil și sensibilitate, dar unite de dorința de a transforma profund limbajul romanului. Proust, în vastul ciclu „În căutarea timpului pierdut”, face din memorie, timp și conștiință materia însăși a literaturii. Trecutul nu poate fi recuperat printr-un simplu efort al inteligenței: el revine involuntar, printr-un gust, un miros, o senzație, și dezvăluie legăturile ascunse dintre diferitele momente ale vieții. Fraza amplă, digresivă, urmărește mișcările aproape imperceptibile ale conștiinței, dar și mecanismele sociale ale aristocrației și burgheziei franceze. Proust transformă romanul într-o cercetare asupra memoriei și identității, în care literatura devine o modalitate de a salva experiența de acțiunea timpului. Céline, în schimb, introduce în literatură violența și ritmul limbii vorbite. În „Călătorie la capătul nopții”, războiul, colonialismul, munca și sărăcia alcătuiesc o lume lipsită de iluzii, privită cu sarcasm și disperare. Fraza lui fragmentată, orală, plină de argou și puncte de suspensie, a schimbat profund proza franceză. Opera sa literară este însă inseparabilă, în receptarea ei, de antisemitismul violent al pamfletelor publicate în anii 1930 și în timpul ocupației. Proust și Céline reprezintă astfel două revoluții stilistice aproape opuse: unul explorează infinitul memoriei și al conștiinței, celălalt brutalitatea experienței și a limbajului.

    EP 202: Proust și Céline

Ratings & Reviews

5
out of 5
3 Ratings

About

Întrucât ne-am decis să trăim o veșnicie, ne-am hotărât că vom avea destul timp să povestim despre istoria intelectuală a omenirii într-o serie de podcasturi începând cu antichitatea și ajungând până în zilele noastre. Planul nostru este ca, în fiecare săptămână, să purtăm o discuție despre o temă esențială din sfera umanistă. Vom vorbi, așadar, despre literatura, istorie, religie și, bineînțeles, filozofie. Totul în ordine cronologică.

You Might Also Like