Poți avea timp cu copilul tău și totuși să nu ai energie pentru el. Poți negocia un program parental echilibrat și totuși să te simți vinovat. Poți decide că nu vrei să repeți greșelile tatălui tău și să te surprinzi, într-o zi, reacționând exact ca el. Divorțul schimbă organizarea vieții de familie. Nu schimbă automat ceea ce porți cu tine în rolul de tată. Din arhiva DadsAround Podcast × Itsy Bitsy FM Redescoperim sezonul 2 al DadsAround Podcast, realizat în colaborare cu Itsy Bitsy FM și difuzat inițial la radio și pe YouTube. Publicăm acum fiecare episod pe Substack, însoțit de o analiză editorială, explicații psihologice, cercetări relevante și exerciții practice inspirate din conversație. În primul episod al sezonului 2 DadsAround Podcast, realizat împreună cu Itsy Bitsy FM, am vorbit cu Radu Bălăceanu, antreprenor, fost CEO foodpanda, fondator LifeBox și tată a trei copii. Conversația a plecat de la divorț și antreprenoriat, dar a ajuns într-un loc mult mai interesant: distanța dintre tatăl care vrem să fim și tatăl care reușim să fim atunci când suntem obosiți, speriați sau copleșiți. Iată ce am desprins din dialog și cum putem transforma aceste idei în practică. 1. Timpul 50/50 nu rezolvă automat problema prezenței După divorț, Radu a insistat pentru un program în care timpul cu primii săi doi copii să fie împărțit 50/50. Pentru el, era important să rămână un părinte implicat. Dar, pe măsură ce povestea lui avansează, apare o distincție esențială: timpul petrecut împreună și disponibilitatea emoțională nu sunt același lucru. Un tată poate fi acasă, poate găti, poate duce copilul la școală și poate respecta toate responsabilitățile parentale, dar să fie în permanență preocupat de muncă, conflictul cu fosta parteneră sau problemele financiare. Asta nu înseamnă că timpul petrecut împreună nu contează. Înseamnă că este doar una dintre dimensiunile relației. Niciun procent de împărțire a timpului parental nu garantează, de unul singur, o relație sigură și apropiată. Contează și vârsta copilului, nevoile lui, stabilitatea rutinei, calitatea interacțiunilor și felul în care părinții gestionează schimbările. Întrebarea utilă nu este doar „Cât timp petrec cu copilul?”, ci și „Cum sunt eu în timpul pe care îl petrec cu el?”. 2. Când timpul este alocat, dar energia lipsește Radu descrie o perioadă în care construia LifeBox în paralel cu munca la foodpanda și responsabilitățile familiale. Uneori dormea extrem de puțin, iar întâlnirea cu copilul venea la capătul unei zile în care resursele lui erau aproape epuizate. La un moment dat, sintetizează experiența într-o frază: Timpul era alocat, dar energia nu mai era. Este una dintre cele mai importante idei ale episodului. Din perspectiva psihologică, stresul și suprasolicitarea pot îngreuna reglarea propriilor reacții. Un adult epuizat poate deveni mai iritabil, mai puțin răbdător sau mai puțin disponibil pentru conversațiile dificile. Asta nu înseamnă că un tată trebuie să fie permanent calm și atent. Este o așteptare nerealistă. Înseamnă însă că merită să observăm ce se întâmplă cu noi înainte să reacționăm la comportamentul copilului. Uneori, primul lucru de care are nevoie relația nu este încă o activitate împreună, ci câteva minute în care părintele să-și recunoască propria stare și să revină mai disponibil în interacțiune. Iar când reacția a fost nepotrivită, contează să o reparăm: să ne asumăm ce am făcut, fără să punem responsabilitatea pe copil. 3. Tatăl pe care îl porți cu tine poate apărea în relația cu propriul copil Una dintre cele mai vulnerabile părți ale conversației este cea despre relația lui Radu cu tatăl său. Radu povestește despre frica resimțită în copilărie, despre ridicarea vocii și despre tăcerea folosită ca pedeapsă în familie. Mai târziu, a observat că unele dintre aceste comportamente au apărut și în propriile lui relații. Aici este o întrebare centrală pentru psihologia paternității: Cum ajungem să reproducem comportamente pe care, în copilărie, ne-am promis că nu le vom folosi niciodată? Modelele relaționale învățate devreme ne pot influența așteptările, interpretările și reacțiile. Dar influența nu înseamnă destin. A recunoaște un tipar este diferit de a-l justifica. Dacă un tată observă că folosește amenințarea, retragerea afecțiunii sau ridicarea vocii pentru a obține cooperarea copilului, întrebarea nu este doar de unde provine reacția. Este și ce poate face diferit data viitoare. Uneori, schimbarea începe cu o propoziție simplă: „Am ridicat vocea. Nu a fost în regulă. Eram supărat, dar nu e responsabilitatea ta să-mi gestionezi supărarea. Hai să încercăm din nou.” Repararea nu anulează comportamentul anterior, dar poate deveni parte din construirea unei relații mai sigure. 4. Vinovăția după divorț poate intra și în următoarea relație O altă temă importantă este vinovăția. Radu explică faptul că, după separare, aceasta i-a influențat inclusiv negocierile și responsabilitățile financiare. Ulterior, recunoaște că a dus o parte din tensiunile fostei relații în următoarea. Este ușor să confundăm asumarea responsabilității cu încercarea permanentă de a compensa. Un tată vinovat poate ajunge să accepte lucruri cu care nu este de acord, să evite limitele sau să creadă că orice alegere personală reprezintă o pierdere pentru copil. Dar a fi un tată responsabil nu presupune să renunți la toate nevoile și limitele tale. În același timp, construirea unei noi relații nu ar trebui să se facă prin neglijarea relației cu copilul. Aceste două responsabilități au nevoie de comunicare și de limite explicite, nu de o competiție permanentă. Experiența povestită de Radu nu oferă o rețetă universală despre când ar trebui un tată să înceapă o nouă relație. Oferă însă o întrebare bună: Cât din ceea ce se întâmplă în relația mea actuală este influențat de conflictele pe care încă le port din relația precedentă? 5. Ce ne spune cercetarea despre tați și divorț Poveștile personale ne ajută să recunoaștem experiențe. Cercetarea ne ajută să vedem ce se repetă dincolo de o singură poveste. O meta-analiză realizată de van Dijk și colaboratorii (2020) a analizat date din 115 eșantioane, însumând 24.854 de familii divorțate. Autorii au identificat asocieri între conflictul parental, comportamentele parentale și adaptarea psihosocială a copiilor. Rezultatele sugerează că, după divorț, nu doar existența conflictului contează, ci și felul în care acesta este legat de interacțiunile dintre părinți și copii. Mai aproape de realitatea noastră, studiul Ungureanu și Golu (2025), realizat cu 106 tați din România, dintre care 40 divorțați sau separați, a investigat relațiile dintre sprijinul social perceput, competența parentală și simptomele de depresie, anxietate și stres. Rezultatele au arătat, printre altele, că nivelurile mai ridicate ale competenței parentale percepute au fost asociate cu niveluri mai reduse ale depresiei și stresului. Fiind o cercetare transversală, studiul nu poate demonstra că îmbunătățirea competenței parentale produce automat scăderea distresului. Dar susține importanța investigării împreună a bunăstării tatălui și a modului în care acesta își percepe rolul parental. Un tată are nevoie de resurse pentru el însuși, nu numai de strategii pentru copil. 6. Exercițiul DadsAround: auditul celor trei prezențe Inspirat de conversația cu Radu, îți propun un exercițiu de reflecție de aproximativ șapte minute. Nu este un test psihologic și nu are un scor de interpretat. Este un instrument simplu prin care poți observa diferența dintre timpul pe care îl oferi și relația pe care o construiești. Prezența fizică Gândește-te la ultimele șapte zile. * Când am fost efectiv disponibil pentru copilul meu? * Ce activități am făcut împreună? * Când am fost absent din motive pe care le pot influența? Prezența emoțională * În ce momente eram lângă copil, dar preocupat de altceva? * Ce emoții mi-au influențat răbdarea și reacțiile? * Când am avut nevoie de o pauză, dar nu mi-am permis-o? Prezența relațională * Când l-am ascultat fără să-l corectez imediat? * Am observat o nevoie pe care copilul nu a exprimat-o direct? * Există o reacție pentru care ar fi bine să-mi cer scuze sau să repar ceva? Ultimul pas: alege un singur comportament pentru următoarele șapte zile. De exemplu: „În primele 15 minute după ce ne revedem, las telefonul deoparte și îl las pe copil să aleagă despre ce vorbim sau ce facem împreună.” Nu este o regulă universală de 15 minute. Este un angajament concret, realist și observabil. La sfârșitul săptămânii, întreabă-te ce ai observat, nu cât de aproape ai fost de perfecțiune. 7. Trei întrebări frecvente despre paternitate după divorț Este suficient un program parental 50/50 pentru a păstra o relație apropiată cu copilul? Nu. Timpul petrecut împreună creează oportunități importante de relaționare, dar apropierea depinde și de calitatea interacțiunilor, predictibilitate, siguranță emoțională și adaptarea la nevoile copilului. Organizarea timpului parental trebuie evaluată în contextul fiecărei familii, nu tratată ca o formulă universală. Ce fac dacă mă simt permanent vinovat față de copil după divorț? Încearcă să distingi între responsabilitatea reală și încercarea de a compensa orice disconfort. Întreabă-te ce poți repara concret, ce responsabilități îți aparțin și ce lucruri nu sunt sub controlul tău. Dacă vinovăția îți afectează semnificativ deciziile și
