Freud schimbă radical felul în care ne gândim pe noi înșine: omul nu mai este, în primul rând, o ființă rațională, ci un câmp de tensiuni inconștiente. În Interpretarea viselor și textele clinice, el formulează ideea de inconștient structurat de dorințe, pulsiuni, fantasme, refulări. Simptomele nu sunt „defecte”, ci compromisuri: forme prin care ceva din viața interioară, inacceptabil pentru Eu, își găsește totuși o ieșire. Visul, lapsusul, actul ratat devin „căi regale” către această zonă ascunsă. În jurul acestei intuiții, Freud construiește un întreg aparat conceptual: pulsiunile (în special sexuale și agresive), complexul Oedip, instanțele psihice (Sine, Eu, Supraeu). Omul este, în viziunea lui, inevitabil conflictual: între dorință și interdicție, plăcere și realitate, instinct și normă socială. Psihanaliza nu promite fericire, ci o formă de luciditate: „acolo unde era Sinele, să devină Eu” – adică să facem ceva mai suportabilă această tensiune structurală. În scrierile de maturitate - Totem și tabu, Disconfort în cultură - Freud extinde modelul psihic la cultură și civilizație: religia, morala, instituțiile sunt, în bună măsură, sublimații și compromisuri ale unor pulsiuni mai vechi și mai întunecate. Viziunea lui este lucidă, dar pesimistă: nu există armonie definitivă, doar negocieri fragile între ceea ce vrem, ceea ce ni se cere și ceea ce putem duce. Influența sa iese cu mult din zona clinică: literatură, artă, antropologie, critică culturală – toate au fost marcate de acest mod nou de a vedea omul, nu ca stăpân al casei sale, ci ca locatar deranjat al propriei minți.
