După 14 ani de la precedentul său roman, Filip Florian revine în atenția cititorilor cu o nouă carte. Se numește „Media aritmetică” și a apărut la Polirom. Și este o poveste scrisă la persoana întîi de un fost sublocotenent de artilerie, Tudi (Tudor) Vlădoianu, care, după ce a luptat în Al Doilea Război Mondial, în 1948 se vede nevoit să se ascundă în podul unei mătuși. Pentru că rușii redeschid o anchetă legată de o ambuscadă în care a fost implicat în toamna lui 1944, cînd românii luptau alături de ruși, aproape de Budapesta. Și, ascuns în pod, Tudi începe să scrie. Despre întîmplări din viața lui, despre evenimente dinaintea războiului, din război și de după, dar și despre evenimente ceva mai vechi, despre Primul Război Mondial, la care a participat tatăl său. Am vorbit cu Filip Florian despre personajul pe care l-a creat, despre puterea cuvîntului scris pe care o descoperă naratorul său, despre istoria sîngeroasă a primei jumătăți a secolului trecut, despre interbelicul deloc idilic și despre atmosfera acelor ani, pe care o reconstituie în roman. Și, desigur, despre misteriosul titlu al cărții. Filip Florian: „M-am gîndit mult cum să apuc lucrurile astea, înainte de a începe. Fiindcă, să faci o salată și să amesteci tot felul de povești, începînd de la Primul Război Mondial, sau ușor dinainte, și mergînd pînă în anii aceia destul de negri, ’48-’49, e foarte complicat. Așa încît, cedîndu-i acestui om dreptul de a vorbi la persoana întîi, a fost o ușurare foarte mare. El nu are pretenția că ține un jurnal, ci scrie în acel pod pentru a nu înnebuni, pentru a nu se da cu capul de pereți. Începe mai degrabă din acest motiv. Are nevoie de un soi de descărcare, de pace interioară pe care scrisul, măcar minimal, i-o oferă. În al doilea rînd, pentru că nu ține un jurnal, cu povești simple de zi cu zi, își permite să scrie orice și oricînd. Asta mi-a și plăcut teribil. Să penduleze în timp absolut după pofta lui. Dacă într-o zi, de exemplu, îi e dor de o bunică, scrie despre acea bunică și despre niște povești legate de ea. Dacă a doua zi își amintește nu știu ce grozăvie din război, scrie despre asta. Bineînțeles că toate au legătură între ele, ceea ce sper că se vede destul de clar și de bine în carte. Însă, această mișcare înainte-înapoi creează, după mine, și o șansă mai mare de a vedea cît de legate sînt, de fapt, toate lucrurile între ele. Nimic nu s-a întîmplat și nu se întîmplă din senin. Mie mi-a convenit epoca de atunci, dar în același timp, scriind, m-am trezit că parcă prezentul ar veni peste mine și personajul meu, în acel pod. Bunăoară, eu am început înainte de a exista războiul din Ucraina. Am tot vorbit despre armata rusă, despre ruși, despre tot felul de mizerii de-ale lor de pe front. (...) Așa încît, deodată m-am trezit cu războiul ăla care semăna cutremurător cu ce scriam. Apoi, vorbind despre anii ’30, excesele extremei drepte, legionarii, guvernarea lui Goga, multe măsuri absolut aberante, toate acele legi din perioada dictaturii carliste, m-am trezit și ne-am trezit cu toții cu ultimele alegeri. Mai întîi prezidențiale și apoi parlamentare și cu o realitate complet nouă în România de azi. Nu despre asta am vrut să scriu, însă vorbesc despre fascinația unui scriitor de a vedea că o realitate care aparent e veche e aproape aceeași cu cea din prezent.” Media aritmetică este o modalitate personală de calcul a naratorului: dă note evenimentelor dintr-o zi, apoi adună notele și împarte rezultatul la numărul evenimentelor. Așa obține „media aritmetică”, „o medie care, invariabil, se învârtea şi se învârte în jurul cifrei şapte.” Ce semnificație are această ciudățenie? Filip Florian: „Sigur că e și un joc, dar pe de altă parte, pentru el, e și un fel de leac tot calculul ăsta. Într-o zi te gîndești numai la lucruri cumplit de rele. Deci, n-ar avea, în teorie, cum să iasă șapte. Dar, totuși, ridicîndu-te puțin deasupra lucrurilor sau vieții și constatînd, bunăoară, că tu ești întreg fizic, în timp ce alții, oameni care s-au întors de pe front, sînt infirmi sau, mai știu eu, foarte grav bolnavi, fără să vrei, trebuie să dai o notă bună acestei povești, că tu, fizic, încă ești complet întreg. Așa încît, forțînd un pic nota, ce-i drept, și găsind permanent și note bune, poți ajunge la acel șapte, care e o formulă a echilibrului. Asta mă fascinează de mulți ani. Nu-i vorba doar de cartea asta. Parcă atunci cînd ți se întîmplă tot felul de chestii bune, nu știu cum, în timp destul de scurt, vine ceva să le echilibreze. Și invers, dacă treci prin drame, prin povești foarte rele, de asemenea, în destul de scurt timp, se întîmplă ceva bun, care echilibrează.” Despre perioada interbelică descrisă în carte, o perioadă idealizată după 1990, Filip Florian spune: „Cred că noi, după ’90, am avut un soi de exces anticomunist, ușor întîrziat, poate și fiindcă România n-a fost cea mai eroică țară, n-a existat o Primăvară de la Praga, o revoluție cum a fost cea maghiară din 1956, n-am avut lideri ca Lech Wałęsa sau un sindicat ca Solidaritatea. Dacă e să luăm tot blocul comunist estic, am fost cam pe la coadă, din păcate, așa încît senzația mea e că am căzut într-un exces anticomunist, lucru care a dus imediat și aproape inevitabil la o idealizare a interbelicului, la o prezentare a lui ca un soi de pămînt feeric, de perioadă magică. Or, încet, încet, privind mai bine epoca aia, constatăm că n-a prea fost așa, din foarte multe motive. Adică nu văd de ce extrema dreaptă și tot soiul de crime și masacre sînt băgate ușor sub preș, uitate, ignorate și alegem cu penseta doar ce a fost bun atunci. Și apoi s-au petrecut lucruri cumplite, mai ales pe frontul de Est. De asemenea, e un fel de tăcere deplină a tuturor pe subiectul ăsta. Lucruri care aproape au șocat și ofițerii germani, care, pur și simplu, nu își puteau imagina ce-i cu acea furie antisemită românească și cu ororile și pogromurile de la Odesa sau din lagărul de la Bogdanovca, ulterior. Așa încît, într-un fel, cel puțin pentru mine, cu cartea asta am încercat să echilibrez lucrurile, fiindcă altfel n-am înțelege de ce vorbim numai și numai și numai despre închisorile staliniste, care au fost, evident, ceva oribil. Tragedie e puțin spus. Dar, totuși, lumea n-a început cu ele. Au fost foarte mari mîrșăvii și înaintea lor. Și cred că ne-ar fi tuturor mai bine să vorbim, cu un ton egal, cu același fel de a măsura gravitatea lucrurilor despre toate astea.” Apasă PLAY pentru a asculta întreaga discuție! O emisiune de Adela Greceanu Un produs Radio România Cultural
