Timpul prezent

Matei Martin și Adela Greceanu la Radio România Cultural
  • 5.0 (3)
  • Politics
  • Updated Daily

Politică. Societate. Cultură. Un talkshow despre lucrurile care contează, cu Adela Greceanu și Matei Martin. Interviuri și analize despre actualitatea din România, Europa și lumea de azi. Un produs Radio România Cultural. 

  1. 1h ago

    Cezar Gheorghe: „Odată cu dispariția unei persoane iubite dispare un întreg limbaj”

    Ce se întîmplă cu o fiică atunci cînd își pierde tatăl iubit, adolescentă fiind? Și ce înseamnă să pierzi o ființă dragă? Cum arată viața ta după aceea? Sînt întrebări la care răspunde romanul lui Cezar Gheorghe, „Ținutul tatălui”, apărut la editura TREI. Cartea abundă de referințe literare și cinematografice, unele dintre personajele sale sînt mari cititori, mari iubitori de film și își construiesc poveștile sprijinindu-se în bună măsură pe referințe livrești. Cu toate astea, nu sînt cîtuși de puțin niște figuri de hîrtie. Ci sînt personaje consistente, structuri complexe, în care se împletesc carnalitatea și o viață interioară intensă. Povestea tatălui, numit doar cu inițiala M., îl aduce în scenă și pe doctorul psihiatru Jianu – un omagiu ficțional pe care Cezar Gheorghe i-l aduce scriitorului și psihiatrului Ion Vianu. Doctorul îl sfătuiește pe M., care suferă de tulburare bipolară, să-și scrie povestea. Ceea ce el va face. În plus, se înregistrează pe casete audio povestindu-i fiicei sale episoade din viața familiei lor, casete de care aceasta va afla abia mai tîrziu, la maturitate. Vocea și poveștile sînt moștenirea pe care M. i-o lasă fiicei, o lume de cuvinte rostite.  „Ținutul tatălui” este un debut în proză și este primul volum dintr-o anunțată trilogie.  Am vorbit cu Cezar Gheorghe despre romanul său, despre structura sa neconvențională, despre personaje și despre ce urmează să scrie. Cezar Gheorghe: „Mi-am dat seama că, odată cu dispariția unei persoane iubite, tatăl în cazul ăsta, dispare un întreg limbaj. Tot ce însemna limbajul prin care ea își traducea lumea, prin care ea își reprezenta lumea, era dat de relația cu tatăl, de relația aceasta apropiată. De asta, eu spun că ținutul tatălui este, acolo, ținutul numirii lucrurilor. Și, practic, avem un personaj care se află în situația de a-și pierde limbajul care face lumea inteligibilă și de a-și pierde și coerența identitară, coerența sinelui, coerența acestei povești pe care ne-o spunem despre noi înșine. Și în felul acesta totul se schimbă. Se schimbă felul în care ne amintim. Memoria devine extrem de fragmentată, îți este din ce în ce mai greu să găsești puncte de reper în propriul trecut și legături cu propriul trecut. Viața ta pare să fie destabilizată și ceea ce rămîne este absența. Și ajungi să sculptezi absența asta pentru a reveni la coerență, pentru a reveni la sens. De fapt, asta este o carte despre redobîndirea sensului în urma unei pierderi.” „Ținutul tatălui” e și o carte de montaj, mai ales în prima parte. Mai multe secvențe se derulează sub ochii noștri, dîndu-ne iluzia continuității. „Amintirea și arta montajului sînt înrudite” spune naratorul. Cum ai ajuns să practici această tehnică a montajului în proză? Cezar Gheorghe: „Vine din preocuparea mea enormă pentru film, pentru ideea că filmul are posibilitatea extraordinară de a înregistra timpul. Pentru că se bazează pe o tehnologie care are posibilitatea de a înregistra durata lucrurilor și a ființelor. Ceea ce pentru mine este foarte ofertant. (...) Și m-am gîndit că montajul este exact asta: posibilitatea de a da o formă timpului. Noi facem asta deja, dintotdeauna, noi montăm tot timpul. Conștiința noastră este o imensă mașinărie de montaj. Montăm amintiri, locuri, persoane din trecutul nostru sau din prezentul nostru, ne reprezentăm realitatea în felul acesta. (...) Și întotdeauna am avut senzația că atunci cînd ne amintim, reconstruim. Din punctul ăsta de vedere, ficționalizarea propriului trecut este foarte importantă. Ficționalizăm ceea ce nu știm, ceea ce nu ne mai amintim sau ceea ce pierdem.” Apasă PLAY pentru a asculta întreaga discuție!  O emisiune de Adela Greceanu Un produs Radio România Cultural

    Cezar Gheorghe: „Odată cu dispariția unei persoane iubite dispare un întreg limbaj”

  2. 23h ago

    Trei ani de la atacul din 7 octombrie. Politologul Andrei Țăranu: „E foarte complicat...”

    S-au împlinit trei ani de la atacul terorist lansat de Hamas asupra Israelului în 7 octombrie 2023. Peste 1.200 de oameni, majoritatea civili, au fost uciși, iar peste 250 au fost luați ostatici și duși în Fîșia Gaza. Atacul terorist a declanșat o reacție devastatoare din partea Israelului, un război care a provocat moartea a zeci de mii de palestinieni și distrugerea infrastructurii civile și a generat una dintre cele mai grave crize umanitare din ultimele decenii. Există un raport complet și definitiv asupra celor întîmplate în 7 octombrie 2023? Ce se întîmplă acum în Gaza, după armistițiul încheiat în 2025? L-am întrebat pe politologul Andrei Țăranu. La trei ani după atacurile Hamas asupra Israelului, este Israelul mai sigur azi? Andrei Țăranu: „E greu de crezut că este mai sigur și asta pentru că tensiunile din societatea israeliană, înainte de alegerile care vor avea loc peste două săptămîni, sînt la cote extraordinar de puternice. Pentru prima dată după foarte multă vreme, au început atacuri teroriste, cum a fost cel de pe avionul Fly Dubai și lumea se așteaptă şi la alte tipuri de atacuri teroriste. Probabil că Israelul era mai sigur acum șase luni decît este acum, înainte de alegeri.”  S-a schimbat ceva în societatea israeliană în acești trei ani care s-au scurs de la atentate? Există, de pildă, deschidere pentru un compromis politic cu palestinienii? Andrei Țăranu: „S-au întîmplat multe lucruri în societatea israeliană. Diviziunea între populația religioasă și populația laică a crescut și mai mult. Mult mai mult decît era înainte. Sînt foarte mulți israelieni care deplîng faptul că Israelul a pierdut, din cauza atacurilor din Fîșia Gaza și din Liban împotriva Hezbollah, o susținere aproape globală pe care o avea în preajma lui 7 octombrie, și mai ales după. Au fost și sînt o mulțime de manifestări anti-Israel și pro-Palestina care sînt legate de faptul că Israelul a supralicitat intervenția în Fîșia Gaza împotriva populației civile, bătrîni, femei, copii. Sînt mulți israelieni care deplîng acest lucru. Pe de altă parte, avem o populație care s-a radicalizat împotriva arabilor în general și a musulmanilor în particular, și care și-ar dori ca practic granița de pe Iordan să devină o graniță permanentă, să elimine aproape întreaga populație arabă și să înfăptuiască Eretz Israel, Israelul mare, Israelul mai degrabă mitologic, care este în mintea celor care studiază Tora. Această discuție devine una ontologică, existențială pentru Israel, pentru că are de ales modelul lui Benjamin Netanyahu, un model permanent în asediu, sau un model mai degrabă asemănător cu cel din anii 70-80, după Războiul de Şase Zile, în care se încearcă tot mai mult o pacificare a întregii societăți israeliene, evrei, musulmani, berberi și așa mai departe.”  Ce se întîmplă acum în Gaza, după armistițiul încheiat în 2025? Andrei Țăranu: „A fost un armistițiu mai degrabă cald decît rece. Armata israeliană este în continuare pe teren, acționează de foarte multe ori agresiv. Populația este mutată dintr-un loc în altul. Este în bună măsură împiedicată să ajungă pe litoral, loc în care ar putea mai ușor să ajungă la ajutoarele care vin din diverse țări. Și asta pentru că Israelul de cele mai multe ori încearcă să treacă prin filtrul său aceste ajutoare, spunînd că ar putea să conțină și materiale care pot să pună în pericol statul Israel. Ce au obținut palestinienii? Nu au obținut absolut nimic în acest moment. Sînt, la fel cum au fost din 1948, o populație refugiată în propriul teritoriu.” Să ne amintim cîteva reacții internaționale. Curtea Penală Internațională a emis în 2024 mandate de arestare pe numele premierului israelian Benjamin Netanyahu, al fostului ministru al Apărării, Yoav Gallant, și al unui înalt oficial Hamas, acuzați de crime de război (în timpul și după atacurile din 7 octombrie asupra Israelului). Mai multe țări au recunoscut statul palestinian. O comisie ONU a concluzionat că Israelul a comis genocid împotriva palestinienilor în Gaza. Ce se întîmplă cu aceste decizii și constatări internaționale, vor genera consecințe în justiție, în dreptul internațional? Andrei Țăranu: „În dreptul internațional, fără îndoială, deja au determinat consecințe. Marea problemă este că, din nefericire, nu reușesc să determine niște consecințe ca în cazul Rusiei. De exemplu, impunerea de sancțiuni, fie către statele care susțin Hamas sau Hezbollah, fie împotriva Israelului. Deci, din punctul ăsta de vedere, avem mai degrabă o formă de, să-i spunem, retragere tacită din subiectul internațional. Lumea este mai interesată de subiectul umanitar, dar elementul securitar este mai degrabă lăsat în suspensie. Este o suspensie pe care Statele Unite, în special, au întreținut-o, după venirea lui Donald Trump, și care acum a devenit și mai complicată, avînd în vedere că Statele Unite și Israelul sînt aliate în războiul împotriva Iranului.” Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral!  O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin  Un produs Radio România Cultural

    Trei ani de la atacul din 7 octombrie. Politologul Andrei Țăranu: „E foarte complicat...”

  3. 1d ago

    Tîrgul de carte de la Frankfurt. Ce literatură exportă România?

    La Frankfurt a început miercuri, 7 octombrie, cel mai important tîrg al industriei cărții la nivel internațional. Buchmesse e placa turnantă pentru drepturile de autor. Aici se întîlnesc scriitori și cititori, dar, mai ales, se negociază drepturile de traducere, republicare su adaptare a cărților, transformarea lor în filme, jocuri video sau cărți audio. Ediția din acest an are ca temă centrală modul în care inteligența artificială schimbă lumea editorială. Țara invitată de onoare este Cehia. România se pregătește pentru același rol în 2028. Așa că ediția de acum poate fi văzută și ca un test pentru acel moment. Ce s-a schimbat pentru piața de carte – pentru drepturi, în primul rînd – de cînd cu inteligența artificială? Ce presupune pregătirea pentru un evenimet precum cel din 2028 cînd România va fi invitata de onoare la Tîrgul de Carte de la Frankfurt? Ce avem de exportat din literatura română de azi? Le-am întrebat pe Ioana Gruenwald, curatoarea programului României din 2028, şi pe editoarea Eli Bădică, coordonatoarea imprintului n’autor de la Nemira.  Cum ne pregătim pentru 2028, cînd România va fi invitata de onoare la Tîrgul de Carte de la Frankfurt? Ioana Gruenwald: „Trebuie să existe mult mai multe traduceri. Drept care, Institutul Cultural Român a făcut un efort peste așteptările oricui. Au mai făcut rost de un buget care să permită, acum, în noiembrie, să aibă un concurs pentru editorii străini, să facă cereri de subvenție pentru traduceri. Deadline-ul va fi în noiembrie. Deja promovăm acest concurs și editorii germani, austrieci, elvețieni încep să se uite. Editurile și-au făcut cataloage de drepturi și lumea începe să se uite cam ce ar putea să ia să traducă, pentru că pentru o traducere îţi trebuie mai mult de un an. Deci e destul de la limită.” Cum convingi o editoare, un editor dintr-o ţară în care oricum se traduce foarte puţin să preia pentru publicare un autor, o autoare, eventual la debut, din România, o zonă literară puţin cunoscută în Germania? Eli Bădică: „Cu foarte multă pasiune. Eu, una, le spun că scriitoarele pe care le reprezint şi scriitorii pe care îi reprezint sînt la același nivel cu orice scriitor din Europa, din lume în momentul ăsta. Mie mi se pare că sîntem în cel mai bun moment al literaturii române contemporane și că, indiferent de ce-și dorește dintr-un portofoliu, pe ce direcție editorială e editorul sau editoarea, eu pot să vin cu o propunere de carte foarte bună și foarte potrivită.” Ce avem de exportat din literatura română de azi? Eli Bădică: „Literatură foarte bună. Atît ficțională, cît și nonficțională, precum și literatură pentru copii. Putem să ducem mai departe vocile foarte puternice ale autorilor români și cu atît mai mult vocile scriitoarelor. În 2018 (cînd România a fost invitata de onoare la Tîrgul de Carte de la Leipzig) nu aveam o reprezentare atît de largă. Eu cred că în aproape o decadă lucrurile s-au schimbat major și e foarte bine că s-a întîmplat asta. Au început să publice din ce în ce mai multe scriitoare și avem voci din ce în ce mai puternice în direcția aceasta.” Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral!  O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin  Un produs Radio România Cultural

    Tîrgul de carte de la Frankfurt. Ce literatură exportă România?

  4. 2d ago

    Ce se întîmplă în Franța? O revoltă care începe din școli

    În Franța, revolta liceenilor s-a extins la nivel național. De aproximativ două săptămîni, sute de instituții de învățămînt sînt blocate. Elevii sînt nemulțumiți de condițiile din școală, de supra-aglomerarea sălilor de clasă, de programa prea încărcată și de personalul didactic insuficient. Protestele sînt adesea însoțite de acte de violență. Cel puțin 25 de licee au fost incendiate sau devastate – pagubele sînt estimate la 20-30 de milioane de euro. Au fost agresați profesori și directori de școli. Au avut loc și confruntări cu poliția. Bilanțul oficial indică peste 200 de elevi și aproximativ 700 de polițiști răniți. Peste cinci mii de persoane, în majoritate minori, au fost reținute. Astăzi, liceenilor li s-au alăturat studenți, profesori și părinți. Și CGT, principalul sindicat din Franța, a ieșit în stradă. Guvernul a lansat o serie de consultări cu reprezentanții elevilor și promite măsuri pînă la sfîrșitul lunii. Dar care sînt, de fapt, revendicările și cum pot fi soluționate? L-am întrebat pe analistul Mihail-Valentin Cernea. Guvernul de la Paris – la fel ca multe alte guverne europene – a fost nevoit să recurgă la tăieri bugetare pentru a combate deficitul. Franța traversează o criză bugetară și a adoptat unele măsuri de austeritate dureroase. Dar domeniul educației a fost scutit de tăieri. Ba chiar, anul acesta, numărul profesorilor a crescut cu 6000. Iar Ministerul Educației Naționale a introdus un un program de educație incluzivă. De ce percepția asupra condițiilor din școli e diferită de realitate? Mihail-Valentin Cernea: „Nu ştiu în ce măsură diferă de realitate. Bănuiesc că sîntem familiarizaţi cu acest fenomen în România: deși teoretic educația e un drept asigurat de stat în mod egal, pentru toți cetățenii, este evident că va fi o diferență foarte mare între o școală din centrul Bucureștiului și o școală din mediul rural sau o școală de la marginea unui oraș mic. Același lucru se întîmplă și în Franța. Evident că există licee prestigioase care sînt finanțate și care arată bine, deși am văzut că şi elevi din aceste școli, pînă la urmă, s-au alăturat din solidaritate protestelor. Şi în Franța, de multe ori calitatea actului didactic, calitatea infrastructurii de care beneficiază elevul în școală va varia foarte mult în funcție de zonă și asta bineînțeles că va genera foarte multe tensiuni sociale și nemulțumiri. Mai mult decît atît, de multe ori elevii, în multe zone din Uniunea Europeană, inclusiv din România, au într-adevăr programe complicate, lungi, petrec mult timp la școală și de multe ori asta poate să fie o problemă pentru mulți dintre ei, mai ales odată ce ajung să vorbească unii cu alții și să se organizeze. Așa că, în bună măsură societatea franceză pare, cel puțin din sondaje, să fie de acord că există o bază pentru revendicările elevilor. Apropo de austeritatea pe care ați menționat-o, probabil că problema de fond este lipsa de competitivitate sau competitivitatea scăzută a economiilor vest-europene. (...)  În Occident, investițiile s-au făcut mai de mult iar problema cu sistemele sociale este că nu ajunge doar să le construiești. Că te referi la educație, că te referi la sistemul de pensii, că te referi chiar și la elementele de infrastructură pentru călătorie, autostrăzi, căi ferate, companii de căi ferate, aeroporturi – toate aceste lucruri trebuie să fie menținute, trebuie să fie aduse la zi, trebuie să fie augumentate, trebuie făcute permanente investiții pentru ca ele să funcționeze la standardele pe care le așteaptă cetățenii. Şi cred că aici intervine problema. Chiar dacă un domeniu nu suferă tăieri în felul în care nu a suferit sistemul de educație în Franța, în urma măsurilor de austeritate, asta nu înseamnă că investițiile de care are nevoie acest sistem public ca să funcționeze vin, în condițiile unor economii nu foarte competitive.” Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral!  O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin  Un produs Radio România Cultural

    Ce se întîmplă în Franța? O revoltă care începe din școli

  5. 4d ago

    Dreptul la un acoperiș. Ce înseamnă „locuință decentă”?

    O femeie de 87 de ani din Madrid a fost evacuată recent din apartamentul în care locuise aproape toată viața. Clădirea fusese cumpărată de un fond de investiții, iar chiria a crescut la o sumă mai mare decît pensia femeii. Evacuarea a provocat ample proteste în Spania. În urma presiunii publice s-a ajuns la un acord, iar femeia se poate întoarce acasă, cu o chirie plafonată în funcție de venitul ei. Cazul a devenit foarte cunoscut în Europa. În multe orașe europene, chiriile au crescut mult mai repede decît veniturile, iar pentru tot mai mulți oameni o locuință decentă e foarte scumpă. Luni, 5 octombrie, este Ziua Mondială a Habitatului. Tema din acest an este chiar „locuire adecvată pentru toți”. Dar ce înseamnă, de fapt, o locuință adecvată? Și cum poate interveni statul atunci cînd piața face ca locuirea să devină inaccesibilă? Am întrebat-o pe Irina Zamfirescu, sociologă, lector dr. la Facultatea de Sociologie și Asistență Socială a Universității din București.  Cazul Maricarmen Abascal pare aproape neverosimil: după 70 de ani petrecuți în aceeași locuință, o femeie octogenară ajunge să fie evacuată de noii proprietari. Ce ne spune povestea aceasta despre viața în marile orașe, în Europa? Irina Zamfirescu: „A devenit o poveste publică pentru că, într-adevăr, e un caz extrem. Dar situații de genul ăsta, din păcate, se întîmplă frecvent în Europa. De unde și faptul că Uniunea Europeană, odată cu 2024, a început să lucreze la o strategie pentru locuire accesibilă pentru toate țările europene. Ne spune că, de fapt, lucrurile au scăpat de sub control de ceva vreme, doar că au devenit atît de grave, încît este imposibil pentru mediul politic să mai ignore această problemă. De ce spun pentru mediul politic? Pentru că locuirea este, ca orice alt aspect al vieții noastre, de altfel, direct dependentă de deciziile care se iau în diverse contexte politice. Discutăm aici despre parlamente, de exemplu, care pot legifera. Discutăm despre administrații locale care dau hotărîri de consilii. (...) În România, imediat după 1990, autoritățile publice s-au ocupat foarte puțin de domeniul locuirii, asta reiese din toată literatura academică. În statele din vestul Europei lucrurile stau un pic mai bine. În momentul de față, România și, cred că mai toate statele fost comuniste, au un procent foarte, foarte mic de locuințe publice. În vestul Europei există, totuși, un procent un pic mai mare de locuințe publice. A avea locuințe publice înseamnă o formă prin care statul se asigură că cetățenii nu sînt complet în bătaia pieței libere. În momentul de față, mediul privat a acaparat aproape complet un domeniu care este fundamental pentru calitatea vieții. Adică, noi avem un set de drepturi: dreptul la sănătate, la educație, la muncă. Toate drepturile astea sînt 100% dependente de dreptul la locuire. Pentru că, dacă nu locuiesc în acele condiții minim acceptabile, nu pot să fiu un om sănătos, mi-e foarte greu să-mi fac lecțiile și să mă duc la școală, mi-e foarte greu să mențin un loc de muncă. Deci, statul, cel puțin în România, a uitat de acest drept esențial și nu prea recunoaște în mod explicit dreptul fiecăruia la o locuință adecvată.” Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral!  O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin  Un produs Radio România Cultural

    Dreptul la un acoperiș. Ce înseamnă „locuință decentă”?

  6. Oct 2

    Lavinia Branişte: „Îmi place să fiu în mintea personajelor”

    Lavinia Braniște revine în atenția cititorilor cu un nou volum de proză scurtă: „Delfinariu” (Editura Polirom). Personajele ei sînt oameni obișnuiți, cu vieți obișnuite, adesea precare și lipsite de bucurie. Uneori în aceste vieți se strecoară ceva, un mic eveniment care funcționează ca o lupă. Și astfel vedem mult mai mult din viața aparent măruntă a acestor oameni. Lavinia Braniște știe să intre în mintea personajelor sale și să le facă să spună exact ce, cît și cînd trebuie, astfel încît ele să rămînă în mintea cititorului și după ce a terminat cartea.  Am vorbit cu ea despre noul ei volum de povestiri, despre personajele ei și relațiile dintre ele, despre bucuria de a scrie proză scurtă, despre receptarea de care se bucură cărțile ei în străinătate. Lavinia Braniște este anul acesta pe lista lungă a prestigiosului premiu Médicis étranger cu romanul „Camping”, tradus în franceză de Sylvain Audet-Găinar pentru Éditions des Syrtes. Lavinia Braniște: „Cu volumul acesta am redescoperit bucuria scrisului de proză scurtă. Ultimele mele cărți au fost romane. Spre deosebire de romane, unde mai tot timpul pornesc de la personaje, pe care am nevoie să le simt, să le înțeleg foarte bine, să mă simt în siguranță alături de ele, știind că vom porni la un drum lung împreună, în proza scurtă sursele sînt mult mai variate. De exemplu, unul dintre texte a venit pur și simplu dintr-o emoție a mea foarte puternică și anume furia. (...) Altădată pornesc de la personaje, de la situații limită. Mi-am adus aminte cît de fain e să lucrez pe proza scurtă cu tăietura textului, cu provocarea de a te încadra într-un spațiu limitat și de a surprinde exact momentul acela de tensiune sau iminența pericolului, nu neapărat pericolul în sine. Nu trebuie să vezi exact ce se întîmplă, ci doar să creezi o anticipare și o așteptare pentru cititor. Sînt lucruri cu care poți să te joci foarte frumos în proza scurtă, spre deosebire de roman. Deși am reușit să mai scriu încă o carte tristă, pentru mine a fost o bucurie să lucrez la volumul ăsta.” Unele povestiri sînt scrise la persoana întîi, altele la persoana a treia. Cum alegi perspectiva narativă? Lavinia Braniște: „Fiind o fană înfocată a persoanei întîi, de care am cam abuzat - deși, pentru mine personal nu e neapărat o problemă, dar mai aud ce se mai comentează și încerc să mai variez -, cam așa am decis: m-am gîndit ce merge la persoana întîi cel mai bine și nu poate fi la altă persoană, pentru că ar strica. Și dacă altă persoană nu ar strica textul, atunci am preferat persoana a treia.” Dar de ce te atrage persoana întîi? Ce poți să spui mai mult sau altfel la persoana întîi decît la persoana a treia? Lavinia Braniște: „Îmi place să fiu în mintea personajelor și îmi place faptul că e foarte subiectivă. Și că limbajul poate să fie foarte informal, colocvial. Îmi place să ascult oamenii cum vorbesc, îmi plac deviațiile de la limba standard. Și, de multe ori, și atunci cînd scriu la persoana a treia, de fapt e o persoană a treia destul de subiectivă, e mai degrabă o cameră pe umărul protagonistului sau a protagonistei. E o falsă persoană a treia cîteodată.”  Apasă PLAY pentru a asculta întreaga discuție! O emisiune de Adela Greceanu Un produs Radio România Cultural

    Lavinia Branişte: „Îmi place să fiu în mintea personajelor”

  7. Oct 1

    Războiul de pe trotuar. Cum facem loc pentru trotinete electrice într-un oraș aglomerat?

    Trotineta electrică e o bună soluție de transport mai ales în orașele aglomerate. Un mod ecolologic de deplasare pe distanțe scurte. O alternativă la mașină. Dar pistele dedicate sînt puține. Trotinetele electrice care circulă pe trotuare, adesea cu viteză, reprezintă un risc pentru pietoni. Reguli există – dar ele nu sînt respectate. Cum facem loc acestui mijloc de transport fără să punem în pericol siguranța celorlalți? Și ce alternative oferim celor care vor să se deplaseze fără mașină? I-am întrebat pe Oana Turturică, de la asociația HaicuBicla, şi pe sociologul Bogdan Iancu.  Ca și cum n-am avea suficiente motive de dispută în spațiul public, și trotineta e, tot mai adesea, un subiect care stîrnește polemici aprinse. De ce? Bogdan Iancu: „În primul rînd pentru că e un mijloc de transport despre care putem spune cu siguranță că este foarte imprevizibil. Tipul de echilibru pe care și-l menține corpul pe un astfel de mijloc de transport e cu siguranță diferit de tot ce există. Dacă mașina auto asigură, prin caroserie, un fel de protecție, iar bicicleta are un tip de echilibru, în cazul trotinetei lucrurile sînt mult mai greu de stăpînit, și mai ales al celei electrice, care permite acum niște viteze destul de ridicate, aș zice spre 60-70, uneori chiar 80 de km la oră. Ceea ce pentru trotuar e deja foarte mult. Eu experimentez asta. În ultimii doi ani, mi-e din ce în ce mai greu, chiar și serile și noaptea tîrziu, cînd încerc să ies cu cîinii la plimbare. Sînt foarte atent să nu fiu izbit. Unul din motive e pentru că e un mijloc de locomoție aproape fără sunet. Dacă la mașinile electrice a fost introdus un fel de sunet, un agent de îngroșare auditiv care să le semnaleze prezența, în cazul trotinetelor electrice nu se aude aproape nimic. Și trebuie să zic că am și asistat la destul de multe accidente în cartier în ultima lună și jumătate, cred că am văzut în jur de trei sau patru mașini de salvare. (...) Sînt o persoană mai degrabă îndreptată către transportul în comun: cale ferată, metrou, tramvai și așa mai departe. Sînt foarte bucuros că vom avea acces la metrou și tramvai în zone din ce în ce mai multe din București. Îmi pare foarte rău că se întîmplă totul deodată și avem șantierele care împing cumva către soluția asta (a trotinetelor). Dar nu e o soluție, e mai degrabă o formă de descurcare.” Cred că sîntem de acord cu toții că e nevoie de reglementarea felului cum pot fi utilizate trotinetele electrice în spațiul public. Ce nu ar trebui să lipsească dintr-un asemenea regulament? Oana Turturică: „Discuția pe care o avem acum în spațiul public pare să spună că trotinetele au apărut de curînd. Or ele au apărut de ceva vreme. La nivel de primărie generală există un regulament în discuție, în dezbatere, de circa 3 ani. Da, se întîmplă niște necazuri, așa cum se întîmplă și în cazul șoferilor care nu respectă regulile din codul rutier, la fel cum se întîmplă și în rîndul bicicliștilor sau al unor pietoni. Dar noi ne aflăm într-o zonă în care imediat ce cineva face ceva greșit, parcă e așa o sete să ne îndreptăm toată ura pe care o avem către acel cineva. A interzice ceva înainte de a da niște soluții nu mi se pare taman ok, că discutăm de trotinete, că discutăm de biciclete, sau de copii, sau de pietoni. De fapt, nimeni nu discută că ce ne lipsește nouă este o infrastructură. Şi alea pe care le avem sau pe care putem să le avem să fie sigure și funcționale. La lege așa spune: tu poți să mergi cu bicicleta sau cu trotineta pe trotuar, dacă ai acolo infrastructură. Pe de altă parte, trotuarul trebuie să fie al pietonilor.” Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral!  O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin  Un produs Radio România Cultural

    Războiul de pe trotuar. Cum facem loc pentru trotinete electrice într-un oraș aglomerat?

  8. Sep 30

    Poate proiectul european să apropie Transnistria de Chișinău?

    Republica Moldova se pregătește de aderarea la Uniunea Europeană. Dar care este situația dosarului transnistrean și care e strategia Chișinăului pentru reintegrarea regiunii din stînga Nistrului? I-am întrebat pe Angela Grămadă, expertă în spațiul ex-sovietic, președinta Asociației Experți pentru Securitate și Afaceri Globale, şi Ion Manole, director executiv al Asociației Promo-LEX, de la Chişinău. Care este situația regiunii Transnistria, cum funcționează administrativ această parte a Republicii Moldova care nu e controlată de autoritățile de la Chișinău? Angela Grămadă: „E o regiune care nu este controlată de către autoritățile constituționale de la Chișinău, pentru care experţii consideră că există foarte multe elemente ale unui stat de facto, adică instituții separatiste, non-democratice, care sînt preocupate de dimineața pînă seara să încalce drepturile și libertățile locuitorilor din regiune și să răspundă chemării unui stat terț: Federația Rusă, care are și trupe de ocupație temporară acolo, în regiune. Putem să recunoaștem faptul că nu ne-a reușit să înlăturăm toate aceste elemente ale unui stat de facto, precum Sovietul Suprem, adică organul legislativ, așa-numitul președinte sau instituția prezidențială de acolo, anumite instituții de forță, MGB-ul transnistrean, echivalentul KGB-ului din perioada sovietică. Acesta e un lucru foarte periculos, pentru că, prin toate aceste elemente care se perpetuează în timp din 1992 pînă în prezent, ei transmit un mesaj și altor regimuri separatiste din spațiul ex-sovietic. Pentru că sînt un model pe care l-au preluat și au încercat să-l multiplice și în alte state care au devenit independente după destrămarea Uniunii Sovietice. ” Care sînt cele mai importante măsuri pentru ca oamenii din regiunea Transnistriei să poată avea acces la școli, servicii medicale și justiție? Ion Manole: „Cu justiția e mai complicat. Aspectele sociale și educația într-o oarecare măsură sînt deja prezente în stînga Nistrului. Spre exemplu locuitorii din stînga Nistrului vin înspre teritoriul controlat de Chișinău și pot beneficia de tratament, de consultații, de medicamente gratuite. Deci, din acest punct de vedere, Chișinăul a întreprins, întreprinde și va continua să facă acest lucru, pentru că sînt cetățeni cu drepturi depline, au aceleași drepturi ca și noi. Chișinăul, autoritățile, guvernul au responsabilități față de acești oameni. Referitor la educație, au rămas 7 școli în stînga Nistrului subordonate Chișinăului. Este o situație care nu convine deloc Tiraspolului, care a încercat pe parcursul celor 34 de ani și a eșuat în mai multe tentative de a le închide forțat. Acolo învață copii minunați, acolo continuă să își trimită copiii la fel de minunații părinți din stînga Nistrului și avem extraordinari profesori la aceste instituții, dar nu este suficient. Există școli subordonate Tiraspolului, unde avem și acea educație militară și patriotică anti-occidentală, anti-democratică, anti-națională. Aici este problema, aici trebuie să lucrăm împreună cu autoritățile. Comunicarea este foarte importantă. Noi am insistat destul de mult ca autoritățile de la Chișinău, guvernul, să aibă mesaje direcționate către cei din stînga Nistrului, să le explice anumite fenomene, să le lămurească anumite situații, să le explice cum pot ei să beneficieze, sau cum pot să aibă acces, sau de ce nu pot avea acces. Toate aceste eforturi trebuie făcute prin comunicare eficientă și prin mesaje directe adresate locuitorilor de acolo. (...) Sînt foarte mulți care cred propaganda, care nu au acces întotdeauna la informații credibile. (..) Un element bun este că, datorită situației de acolo, oamenii vin tot mai mult spre Chișinău, se angajează aici, muncesc, pentru că situația economică este mai dificilă în stînga Nistrului. Interacționînd cu agenții economici, cu autoritățile, cu oamenii din dreapta Nistrului, multe dintre stereotipurile pe care le aveau despre noi încet, încet se limitează sau se duc spre zero.” Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral!  O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin  Un produs Radio România Cultural

    Poate proiectul european să apropie Transnistria de Chișinău?
See All (1.1K)

Ratings & Reviews

5
out of 5
3 Ratings

About

Politică. Societate. Cultură. Un talkshow despre lucrurile care contează, cu Adela Greceanu și Matei Martin. Interviuri și analize despre actualitatea din România, Europa și lumea de azi. Un produs Radio România Cultural. 

Information

  • Creator
    Matei Martin și Adela Greceanu la Radio România Cultural
  • Years Active
    2020 - 2026
  • Episodes
    1.1K
  • Rating
    Clean
  • Copyright
    © 2026 Radio România Cultural
  • Show Website
    Timpul prezent

You Might Also Like