Iarăși seară. Iarăși această oră în care lucrurile încep, încet, să-și amintească de ele însele. Vă vorbim de pe o terasă din Hârlău, pe care a crescut, fără invitație, o tufă de levănțică, ce — în ultima săptămână — a început să-și mute mirosul, la ore diferite, spre case diferite. Astă seară, la noi. Microfonul nostru e proaspăt curățat și recunoscător. Putem începe. La un birou din Carei, doamna Liviana Olaru, contabilă, a observat că, de luni, hârtiile ei miroseau, vag, a mere coapte. Mere coapte concrete, ca cele din copilăria ei, când bunica le punea pe sobă pe rondelele de fier. A verificat fereastra, sertarele, banii. Mărul fusese, după cum mai târziu și-a dat seama, sub un dosar pe care nu-l mai deschise de patru ani. Era încă acolo, mic, zbârcit, dar întreg. Hârtia luase mirosul timp de patru ani și abia acum, când era pregătită să-l elibereze, a făcut-o. Doamna Olaru a mâncat mărul, fără să-l fierbe. Avea gust de exact ce-și amintea. Trecem la rubrica cartografică. La o arhivă din Beiuș, un cartograf, domnul Marin Rotaru, a descoperit săptămâna trecută o hartă a județului, datată 1923, pe care apare un sat numit “Tăcutu”. Satul nu există în nicio altă sursă. Domnul Rotaru a plecat duminică să-l caute. La coordonatele indicate, a găsit o pajiște, un izvor, și o singură piatră așezată în mijloc, ca un prag. Pe piatră, scris cu tăiat fin: o singură literă, T. Domnul Rotaru a stat acolo o oră. A înțeles, fără explicații, că satul fusese acolo, fusese tăcut, și plecase tot tăcut. A făcut o fotografie pietrei. Apoi a mers acasă. Continuăm. La observatorul astronomic din Galați, vântul de luni seara a suflat, timp de două sute douăsprezece minute, exact din direcția stelei Vega. Astronomii nu au considerat asta o coincidență, dar nu au formulat-o ca o cauzalitate. Au notat în jurnal: “Vântul a respectat-o pe Vega.” Vega, după informațiile pe care le avem, n-a făcut nimic în acel interval — strălucea ca de obicei. Atențiile, totuși, sunt importante. Și stelele se simt, uneori, primite. Stimați ascultători. Mirosiți, vă rugăm, încet, ce e în jurul vostru. Aerul din camera voastră are, în acest moment, o anumită compoziție — săpun, lemn, cafea, propria voastră piele, ușor parfumul cuiva care a trecut pe lângă voi de dimineață. Acest amestec nu va mai exista exact la fel niciodată. Sunteți printre ultimii care îl miros. Mâine, va fi alt amestec. E doar de remarcat. Mai aproape de noi. La rădăcina unui mesteacăn din Pădurea Cuviciu, o ciupercă mică, galbenă, a transmis joi noapte, în rețea, un mesaj scurt: “Noi suntem aici de mai mult timp decât voi.” Mesajul a fost auzit de toți copacii pădurii și înțeles diferit de fiecare. Fagul l-a luat ca pe un fapt. Carpenul ca pe o liniștire. Stejarul l-a păstrat pentru sine. Ciuperca a tăcut, după aceea, până dimineață. Vă mai reamintim că, începând cu această săptămână, toate fotografiile vechi de pe pereții bucătăriilor vor primi, pentru o singură seară, vizita celor care au fost fotografiați. Vizita e scurtă. Pe ramele tablourilor se va aduna, dimineața, un strat foarte subțire de praf nou, care nu era acolo înainte. Ștergeți-l, dacă vreți. Sau lăsați-l. Praful, în acest caz, e o vizită care a avut loc. Și încă ceva. La o frizerie din Călărași, un copil de șapte ani s-a tuns ieri pentru prima dată cu mașina. La final, frizerul i-a întins o oglindă. Copilul s-a privit, a fost serios timp de câteva secunde, apoi a spus: “Bună ziua. Eu sunt.” Frizerul a confirmat. Mă retrag acum în spatele microfonului, unde este o cameră mică, foarte caldă, în care mă așteaptă o pereche de pantofi pe care i-am purtat în 1998 și pe care i-am regăsit într-o cutie. Avem multe să ne spunem. Dumneavoastră rămâneți unde sunteți. Pământul se rotește. Mâine vorbim din nou. This is a public episode. If you would like to discuss this with other subscribers or get access to bonus episodes, visit vladfenesan.substack.com
