Jurnal de Studiu și Rugăciune

Ucenicul Omului Primordial

Jurnalul constituie principala formă de reflecție asupra experienței trăirii vieții pe Pământ.

  1. 19h ago

    Calea fiecărei zile

    Fiecare zi are propria ei cale, diferită de cea anterioară, și inedită, fiindcă nu știm exact cum se va derula. Fiecare zi are un drum al ei, un drum propriu, inconfundabil, care nu poate fi descris în cuvinte, un drum al vieții, al devenirii, al transformării și al schimbării. Și fiecare zi oferă un nou orizont de privire și de contemplare, dar și de acțiune. De aceea, fiecare zi este fascinantă prin posibilitățile pe care ți le oferă și prin aventura care te așteaptă datorită ineditului ei. Uneori, dimineața te gândești ce va mai fi și astăzi. Alteori o iei mai dinainte, poate chiar cu o seară înainte, și te gândești la ce va fi în ziua care va urma. Iar alteori o iei chiar cu câteva zile înainte, ca să te gândești ce va fi peste alte câteva zile față de clipa prezentă. Acest fapt este valabil mai ales când aștepți ceva, sau când dorești cu insistență un anumit lucru, și atunci ziua respectivă dobândește un  sens nou, ce se cere descoperit. Și de fapt, sensul unei zile se leagă profund de istoria vieții tale, care se construiește pas cu pas din zorii copilăriei și până în necuprinsul infinit. Este o perspectivă ce te duce dincolo de orice capăt terestru, fiindcă, într-un fel sau altul, ai în tine proiecția unei veșnicii. Da, ziua, în principiu, are douăzeci și patru de ore, dintre care o parte le dormi. Dar și această parte devine interesantă, fiindcă pe această durată tu visezi, iar în lumea visului acționezi cufundat fiind într-un alt tărâm, ale cărui dimensiuni poate chiar există, dar sub o altă formă decât ceea ce experimentezi în mod obișnuit. Dar acum este important să înlături temerea, îngrijorarea și suferința. Pentru aceasta, bineînțeles, vom parcurge un exercițiu. Te oprești acolo unde te găsești. Lași ca tensiunile interioare să dispară încetul cu încetul din corpul tău, după aceea din minte, și în momentul în care spiritul îți devine blând și liniștit, îți imaginezi după cum urmează. Te gândești că te afli undeva la munte și în față se află un drum despre care știi doar din auzite și nu l-ai văzut decât ca marcaje plasate pe o hartă. Este un drum pe care nu l-ai parcurs niciodată. Și te pregătești să mergi pe el. Este un drum în mare parte necunoscut. Știi doar în teorie cum arată, dar nu și în practică. Prin urmare, la început există puțină teamă, dar de îndată ce începi să mergi, ea dispare, lăsând locul curiozității. Și la fiecare pas, când te uiți la stânga sau la dreapta, observi pâlcuri de copaci, care se înalță cu avânt către cer, cu frunze abundente de un verde crud, plăcut privirii, cu tonalități care niciodată nu se schimbă. Sunt brazii, sau conifere, acele plante minunate care rămân verzi în toate anotimpurile, inclusiv iarna.  După aceea, mai departe, observi frunzele care au căzut din copacii care nu sunt conifere și poartă frunze în coroanele lor. Și sunt multe frunze căzute pe pământ. Sunt multe amintiri asociate lor. Fiindcă, într-un mod straniu sau poate explicabil, căderea frunzelor evocă trecerea timpului prin prezența amintirilor care s-au așternut în suflet. Cât timp experiența rămâne proaspătă, frunza are o culoare de un verde crud. Dar când s-a trecut în orizontul amintirii, amprenta experienței devine o frunză veștejită, care rămâne totuși prezentă în cuprinsul sufletului.

    Calea fiecărei zile
  2. 1d ago

    Dobândirea liniștii interioare

    Liniștea. Ce este ea? Când folosești acest cuvânt, poate ai imaginea unui câmp, mai bine zis, a unei câmpii, care se întinde la nesfârșit iar deasupra ei adie blând vântul. Este ca în zilele de vară, dar nu toride, în care, pentru mai multe ore, se pare că cerul și pământul încremenesc și nimic nu se mai mișcă. Fiindcă liniștea nu înseamnă absența sunetelor, ci mai degrabă, un grup de sunete de fundal care nu-ți mai atrag neapărat atenția. Și realitatea este că trebuie să facem o distincție între liniștea absenței și liniștea vieții, între lipsa sunetelor și așezarea lor într-o gamă armonică și la un nivel care să nu ne mai distragă inutil atenția. O altă imagine asociată cu liniștea este atunci când urci pe un munte, undeva către o înălțime dominantă, și deodată, printre copaci, mergând, zărești o poiană plină de lumină. Și din clipa în care intri în acea poiană, ai impresia că timpul se oprește, iar spațiul devine nesfârșit. O poiană înconjurată de pădure este un sanctuar. Este un loc în care simți că se unește cerul cu pământul, timpul dispare, iar totul în jur se manifestă prin senzația de liniște. Sunetele nu sunt mai multe decât ar trebui, chiar dacă prin zonă trece, să zicem, un pârâu, adică, un curs de apă, susurul lui, sau zgomotul pe care îl provoacă, trecând peste stânci, sugerează aceeași senzație de liniște. Este calmul despre care natura ne vorbește nu prin absența sunetelor, ci prin prezența lor într-o manieră armonioasă, care creează un fundal plăcut pentru suflet, pentru simțurile noastre, precum și pentru mintea noastră. Orașul, această construcție colosală a civilizației umane, este diferit. Este plin de zgomote. Liniștea este dată la o parte. Ea exista undeva, în lumea satului. Însă, orașul a alungat această stare, a pus în loc zgomotul și a adus agitația de tip „mașină”. Este un zgomot industrial care se aude peste tot. Un zumzăit radical diferit de susurul naturii. Și acest mediu zgomotos se impune și în interiorul nostru prin ritmuri care nu sunt întotdeauna bune, ba chiar sunt de-a dreptul rele. Dar nu este vorba doar despre liniștea exterioară, fiindcă ea este inutilă dacă nu este dublată și de cea interioară. Așadar, nu este vorba doar de zgomotul exterior, cât de penetrarea lui în adâncul minții, sufletului și corpului. Este un zgomot care devine o parte integrantă a vieții. Dar zgomotul nu ne place. Mecanismele noastre de reacție străvechi, ancestrale, ne fac să reacționăm urât la zgomot. Nu ne plac. Ne crispăm exterior și interior. Mușchii se încordează. Mintea se tensionează. Spiritul este tulburat. Flacăra vieții arde, dar nu liniștit, ci spasmodic, compulsiv. Și aici este o mare sursă de rău pentru civilizația contemporană și pentru tine care trăiești în mijlocul ei, vrând-nevrând. Mai există un zgomot puternic al imaginației. O imaginație ce trece dincolo de o anumită limită devine inflamată, mărită dincolo de normal, și ajunge teribil de zgomotoasă. Este ca zgomotul din jur. Este ceva ce nu-ți dă pace. În interior te dă cu capul de pereți la propriu și la figurat. Fiindcă o imaginație nestăpânită generează monstruozități. Este teribilă. Chiar și în lumea patriarhală pe care am părăsit-o, imaginația a jucat multe feste strămoșilor noștri, dovadă fiind conflictele și războaiele nesfârșite de care istoria abundă. Imaginația nestăpânită este așadar o primă sursă pentru degradarea interioară și pentru alungarea liniștii de care toți avem nevoie pentru a fi fericiți.

    Dobândirea liniștii interioare
  3. 3d ago

    Răbdarea de a aștepta

    Așteptarea dilată timpul. Și în momentele în care te oprești, timpul se expandează, capătă o culoare tot mai luminoasă sau mai întunecată, depinzând de dispoziția în care te găsești. Iar volumul său spațial crește tot mai mult. Astfel, când te oprești, lumea devine mai mare. Când te miști, lumea devine mai mică. Și este interesant că totul depinde de mișcare sau de absența ei. Când te miști, timpul trece mai repede și spațiul se contractă. Iar când te oprești, totul devine mare, mare de tot, infinit, mai ales când stai suficient de mult în repaus. Similar, când te miști, gândirea tinde să se micșoreze, fiind focalizată pe actul de a te deplasa. Când te oprești, mintea se expandează, gândurile devin mai profunde, mai insistente și cumva, mai greu de suportat. Dar a avea răbdare să aștepți și să stai reprezintă o mare virtute și o cale ascunsă pentru dezvoltarea ta interioară. Însă, societatea ne obișnuiește să ne mișcăm foarte mult și să nu avem limite pentru deplasarea corpului și a minții. Și această mișcare este cel mai adesea caracterizată de un mers dezordonat dintr-un loc în altul, fără ca noi să-l stăpânim în vreun fel. La rândul ei, mintea se află în continuă mișcare și luptă pentru a afla ceva nou, pentru a cunoaște ceva mai mult, pentru a asimila mai multe informații, iar alteori, pur și simplu pentru a se distra prin jocul imaginației. Dar a sta și a aștepta reprezintă o deprindere ce se observă tot mai rar. Și într-un mod straniu, dar explicabil, nimeni nu-și dorește așa ceva. A trăi viața, în accepțiunea curentă, se realizează prin încerca de a o umple la maximum cu nesfârșite activități. Și aceasta reprezintă deviza majorității oamenilor. Însă, dacă viața este compusă doar din mișcare, dacă niciodată nu te oprești de bună voie ca să asculți ritmurile Universului în care te găsești, atunci mai mult ca sigur, nu vei înțelege niciodată nici rostul tău și nici rostul lumii în care trăiești. Fiindcă, dacă nu știi să te oprești și să asculți, nu vei învăța niciodată prețioasele lecții pe care viața vrea să ți le ofere și nu vei conștientiza niciodată cine ești cu adevărat, ci vei trăi roluri pe care alții ți le-au pus înainte și tu ți le-ai asimilat automat. Cum se dobândește această capacitate de a sta și de a aștepta? Suntem siliți deseori să stăm în situații nu tocmai plăcute și să așteptăm, și atunci devine ceva teribil ca minutele, sau orele, să treacă și să nu se întâmple nimic. Aceasta este o așteptare supărătoare. Nu la aceasta m-am referit, ci la momentele pe care ți le oferi în mod voluntar cu scopul de a suspenda pentru un timp, mai lung sau mai scurt, de la feluritele activități care par a fi urgente, dar nu sunt, și de a te sustrage pentru o perioadă de timp din fața cerințelor nesfârșite pe care alții le pun asupra ta. Sunt momente de aur în care te oprești și începi să asculți lumea din jur și lumea din tine. Și Poate pentru prima dată vei distinge glasul lumii înconjurătoare, glasul naturii, glasul cosmosului și de ce nu, poate chiar dincolo de acestea, glasul lui Dumnezeu. Și nu reprezintă un lucru lipsit de importanță să-ți atrag atenția că în astfel de momente poate că-ți vei auzi pentru prima dată propriul glas, adevăratul glas, de undeva din străfundurile minții, încercând să iasă la suprafață, dar fiind reprimat de atâtea ori de activitățile zilei.

    Răbdarea de a aștepta
  4. 6d ago

    Vorbirea drept cârmă a vieții

    Vorbirea. Ce este ea? Vorbirea reprezintă o exprimare prin cuvinte a gândurilor pe care le avem, cu tot ce simțim în interiorul nostru, și exprimă concepția ta despre lume și viață. De fapt, vorbirea reprezintă o formă de exprimare plenară și sintetică, codificată, a conștiinței. Alături de dispoziția interioară, vorbirea reprezintă o a doua modalitate prin care se exprimă starea de spirit care se află în adâncul ființei tale la un moment dat și deopotrivă constituie un mijloc prin care poți influența această stare de spirit. În plus, prin cuvinte poți influența starea de spirit a tuturor celor cu care intri în contact, ceea ce le transformă în factori modelatori ai mediului în care trăiești. Așadar, acestea două, vorbirea și dispoziția interioară, sunt esențiale pentru a-ți direcționa viața către ceea ce îți dorești.  Dar acum mă voi focaliza asupra vorbirii. Fiindcă multe rele, dar și multe lucruri bune, pot porni din folosirea cuvintelor. Pentru aceasta vom parcurge un exercițiu care va reliefa puterea vorbirii. Așadar, te oprești acolo unde te găsești, privești în jurul tău și notezi cuvintele pe care le percepi. Sunt cuvinte rostite de ceilalți, dar sunt și cuvintele care se formează în mintea ta, contemplând ceea ce se întâmplă în jurul tău și după aceea în tine. Lasă acum să se așeze trăirile în liniște și pace. Fiindcă emoția constituie o putere modelatoare de excepție a spiritului. După care îți imaginezi următoarele. Te afli într-o sală de clasă. Da, ești undeva în zona copilăriei. Ești la clasă, dar nu neapărat la școala la care ai învățat, ci poate fi și alta. Este o școală așa cum ți-ai fi dorit să fie sau cum ar fi trebuit să fie. Sala este goală. Este pauză. Doar tu te afli în sala de clasă. Colegii sunt afară. Auzi zgomotul produs de forfota de pe hol. Auzi glasurile celor care se află acolo, dar nu distinct, ci asemenea unui murmur, care uneori oferă ocazia să auzi anumite cuvinte în mod distinct. Geamul este deschis iar tu auzi și ce vorbesc trecătorii, la telefon sau unii cu alții, mergând pe stradă. De data aceasta te vei focaliza asupra cuvintelor. Și asculți frânturile de conversație, frânturile de idei și frânturile de viață care pornesc de la persoanele de pe hol sau de afară. De pe stradă auzi uneori cuvinte mânioase, poate chiar înjurături. Simți cum se încordează involuntar interiorul tău. Auzi o mamă care își îndeamnă cu blândețe copilul să o urmeze ca să meargă la școală. Tot pe stradă trece cineva în stare de ebrietate, înjurând și vorbind urât. Acum trece un părinte care își ceartă copilul. Copilul fie plânge, fie tace. Nu le vezi chipurile, dar le auzi cuvintele pe care și le spun sau pe care simți că și le adresează. Și realizezi că orice cuvânt pe care îl auzi trezește un ecou distinct în interiorul tău, voluntar sau involuntar. Este un ecou care se reflectă organic în anumite părți ale corpului. Deopotrivă, îți aduc în fața ochilor amintiri din memorie sau îți generează temeri. Asculți glasurile celor de pe hol. Sunt colegii tăi, dar sunt și alții, din ani mai mari. La început auzi un zumzet după care începi să distingi frânturi de conversație. Cineva povestește despre filmul pe care l-a văzut aseară. Altcineva vorbește despre un joc pe care i l-au cumpărat părinții. Niște băieți se ceartă. Niște fete vorbesc despre modă. Auzi glasurile profesorilor trecând pe coridor. Elevii se dau la o parte în semn de politețe, oarecum forțată. Alte cuvinte le auzi drept frânturi de conversație. Unele dintre aceste cuvinte fac parte și din limbajul tău, altele nu. Tu doar stai și asculți. Simți ecourile acestor cuvinte în interiorul tău.

    Vorbirea drept cârmă a vieții
  5. Nov 13

    Destinderea tensiunilor interioare

    Tensiunile interioare apar ca drept reacție la o viață caracterizată de schimbări abrupte, presărată cu conflicte, și de o dinamică ce te năucește prin viteza cu care se schimbă lumea înconjurătoare. Tensiunile interioare exprimă așadar o formă de protest, o reacție împotriva unei realități contondente, care te lovește în loc să te susțină. Este vorba atât despre lovituri fizice, cât și mentale, sau uneori chiar spirituale, la cel mai profund nivel sufletesc. În esență, omul este alcătuit din emoții. Emoții pure. Partea mentală nu face altceva decât să transpună aceste emoții în gânduri, care se concretizează prin fapte și acțiuni. Sufletul, spiritul, este de fapt constituit dintr-o emoție pură, fundamentală, diferită însă, de la om la om. Și nu întâmplător, rănirea sufletească nu se poate vindeca nici prin tratarea corpului și nici a minții. De aceea, îți propun un exercițiu care să pună în valoare latura emoțională, rănită frecvent de către o lume, care fie nu te înțelege, fie nu-i pasă de tine, adică, de o realitate care îți este deseori ostilă și care pune obstacole dificile în calea ta. Așadar, te oprești acolo unde te găsești și rămâi în repaus. Rămâi până când corpul tău se liniștește la o limită acceptabilă. După aceea, lași ca gândurile tale să se stingă și încetul cu încetul, după care îți imaginezi că te afli pe o pajiște verde, într-un anotimp călduros, totuși, nu prea fierbinte, undeva, între primăvară și vară. Cerul este de un albastru deschis, de o frumusețe ce nu poate fi descrisă prin cuvinte, având nuanțe sidefii și portocalii, de acolo de unde soarele vine, dinspre răsărit. Mai este și o poiană întinsă, în care stai doar tu, având câmpia în față și cerul larg deschis deasupra locului în care te găsești. Vântul adie liniștit, dar nu este ceva neplăcut. Și, deodată, lași ca tensiunile interioare să se exprime. Iar ele se pot exprima sub diferite forme. De data aceasta, ele apar ca niște ființe, ca niște persoane, care încep să se strângă în jurul tău. Ele pleacă din tine și se materializează în diferite personaje, care se așază în fața ta, în spatele tău, în lateral, mai aproape sau mai departe de  locul în care te găsești. Este o galerie de personaje felurite. Și tu le privești. Și începi să le dai câte nume. De exemplu, există o tensiune interioară care vine dintr-o perioadă de început a copilăriei și are forma unui copil care plânge. Vezi lacrimile în ochii săi, cum stă undeva, în fața ta. Vezi supărarea și suferința sa pe care nimeni nu i le alină. Mai departe observi un alt personaj, cu înfățișare de adolescent, din perioada ai trăit evenimente nefericite și ai fost singur. Discerni fața sa brăzdată de o profundă suferință, galbenă și uscată la înfățișare. Mai apare un personaj din perioada de început a maturității. Este o persoană este frământată de felurite suferințe, stând apatică și întunecată la față, privind pur și simplu în gol.

    Destinderea tensiunilor interioare
  6. Nov 12

    Esența fericirii

    Fericirea reprezintă cel mai de dorit sentiment pentru toți oamenii. Dar calea de a o dobândi ne rămâne deseori misterioasă. De aceea, vom trece la practicarea următorului exercițiu, care am speranța că ne va clarifica într-o măsură substanțială noțiunea de fericire. Ca de obicei, te oprești acolo unde te găsești. Și lași ca tensiunea din corp să se diminueze treptat, treptat, până dispare cu totul. În același timp, lași ca orice preocupare a minții să se liniștească. Orice grijă, orice teamă, orice dorință de acțiune le lași să dispară din orizontul atenției tale. Și acum îți închipui că te afli în urmă cu două mii de ani, în perioada când Omul Primordial era pe pământ. Îl știi, numele Său este Iisus. Și ai în față imaginea unui deal foarte înalt, ba chiar a unui munte. Și undeva, în vale, te afli alături de mulți alți oameni. Dar la o mică distanță de tine se află El vorbind mulțimii. „Ferice de cei săraci, căci a lor este împărăția cerului! Ferice de cei ce plâng, căci ei vor fi mângâiați!”  Aceste cuvinte le auzi acum pentru prima oară. Da, s-ar putea să le fi citit pe undeva, printr-o carte, dar niciodată nu le-ai auzit direct. N-ai auzit timbrul vocii Sale, care pătrunde până la izvorul celor mai adânci sentimente. Și-L privești. Și El te privește, fiindcă te zărește prin mulțime, în acea masă anonimă. El te observă. Te cunoaște. Îți știe tristețea, supărarea, neîmplinirea, dar și bucuria pe care uneori ai simțit-o de-a lungul vieții. Te vede de la începutul existenței tale și până în nemurire. Vede copilul din tine, adultul de mai târziu. Te vede așa cum ești. Și deodată el vorbește doar pentru tine: „Ferice de tine, copilul Meu! Căci a ta este lumea lui Dumnezeu. Lumea aceea mare și frumoasă este a ta!”  Și observi cerul cum se deschide pentru tine și dintr-o dată, ai viziunea unei alte lumi, mai luminoasă și mai frumoasă, nespus mai bogată în trăiri și sentimente. Și totuși, lumea cerească se aseamănă cu a noastră, este similară cu ceea ce se află în jurul tău, dar este transfigurată, așa cum ar fi trebuit să fie de la început.  „Lumea aceasta este a ta!", îți spune El. „Ferice de tine, chiar dacă plângi!"  Și observi suferința sufletului tău, zdrobit în multe împrejurări. Deopotrivă, distingi cum sentimentul neputinței este înlocuit treptat de o mângâiere profundă, care înlătură orice tensiune aflată în minte, orice durere din corp și orice întuneric din suflet. Simți o stare de profundă bucurie cum te cuprinde la auzirea cuvântului „mângâiere”.  „Mângâierea, ce este ea? Cine îți poate oferi adevărata mângâiere? Cine?”  Cei din jur te dezamăgesc sau te-au uitat. Răspunsul la suferință este mângâierea Sa. Și când pronunță aceste cuvinte, El se uită către tine. Și tu vii mai aproape de El ca să Îl privești mai  bine. Și El te privește și își întinde mâna către Tine.  „Vei fi mângâiat! Ești mângâiat!”  Și pe dinaintea ta trec toate momentele vieții în care ai fost lovit fără milă de adulți răi, de așa-ziși prieteni sau chiar de persoane la care nici nu te-ai fi așteptat vreodată să facă așa ceva, fără să mai vorbesc despre dușmani. Observi suferințele care ți-au marcat viața în interiorul corpului. Și când El pronunță cuvântul „mângâiere”, constați cum aceste cicatrici se vindecă și cum dispar urmele loviturilor pe care le-ai încasat în trecerea prin această lume a confuziei.  „Vei fi mângâiat!” „Ferice de tine, tu  care ești blând, fiindcă vei moșteni pământul. Pământul acesta va fi al tău. Nu doar lumea cerească, ci și lumea terestră!”  Și lași ca blândețea din cuvintele Sale să se transpună în interiorul tău, astfel încât, orice asprime din suflet să dispară, orice urmă de violență, a ta sau altora, să nu mai fie. Și rămâne doar blândețea eternă. O blândețe pe care o simți că vine din adâncurile ființei tale.  Și exclami: „Doamne, dar cine sunt eu de fapt?”  Și El privind către tine îți răspunde: „Ești copilul Meu iubit, care în sfârșit s-a întors la Mine!”

    Esența fericirii
  7. Nov 11

    Atingerea vindecătoare

    Începem exercițiul din momentul acesta. Te oprești acolo unde te găsești. După aceea, lași ca tensiunile din corp să se diminueze până când nu mai simți acel impuls de a acționa și de a te mișca. Și lași ca gândurile să se așeze până când ele nu te mai îmboldesc spre acțiune, spre mișcare sau spre orice altceva. Și rămâi liniștit. Și acum îți închipui că te afli acum două mii de ani într-una din sinagogile în care Iisus, Omul Primordial, a intrat. Este o zi de sabat. Este o zi de odihnă. Este o zi de adunare religioasă. Este ziua în care Hristos, în mod deosebit, predica. Și te afli într-o sinagogă, într-o adunare, în care Iisus urma să vină. Stai pe o bancă sau pe un scaun și aștepți. Observi lumea din jur, agitația lor, veșmintele pe care le au, decorul interior al locului de închinare, eventualele ornamente, și privești către partea din față a încăperii, unde urmează El să vină. Așteptarea este mare. Se știe că El va veni. Unii îl iubesc, alții îl urăsc, iar alții sunt indiferenți. Tu deocamdată, nu iei niciuna dintre aceste poziții. Aștepți. Și deodată, ușa se deschide. Și apare împreună cu apostolii. Nu sunt toți. Câțiva dintre ei intră acum. Urmează o liniște. O liniște profundă. Unii simt fericire, alții ură, iar alții nimic. Sunt indiferenți. Deocamdată stai și aștepți. Doar Îl privești pe măsură ce înaintează din spatele încăperii către partea din față, unde sunt dispuse mai multe scaune pe o platformă înaltă, unde se va așeza pentru a vorbi. Îl urmărești. Îl vezi. Pare un om. Nimic altceva decât un om între oameni. Nimic special. Poartă haine obișnuite. Par puțin prăfuite, dar statura Lui este demnă. O postură care emană siguranță de sine, demnitatea și o profundă energie interioară. Îl privești. În drumul Său către banca din față, pentru o clipă, El își întoarce privirea către tine. Și preț de o secundă, El te privește intens ca și cum ar ști despre tine că te afli în locul acela. Dar trece mai departe. Însă, privirea aceea îți rămâne în minte. O privire care vorbește dincolo de cuvinte. Nu îți este clar ce ți-a spus, însă, ceva în sufletul tău se trezește. Nu știi exact ce este. Iubire, ură sau indiferență? El ajunge în față. Se așază pe scaun. Toți cei din sinagogă, din adunare, se uită țintă la el. Sunt uimiți, așteptând fiecare în felul său ce va urma. Și în această așteptare fiecare are confirmarea sentimentului că se află în fața Celui Atotputernic. I se întinde un sul de carte din Sfintele Scripturi și El începe să citească. Iar pe măsură ce citește, cuvintele Sale capătă dimensiuni cosmice. Devin tot mai ample. „Duhul Domnului este peste Mine,” spune El, „pentru a aduce oamenilor vestea cea bună a eliberării, Evanghelia.” Aceste cuvinte, de regulă, citite destul de des pentru a te obișnui cu ele, nu însemnau un mare lucru pentru tine. Acum ele capătă profunzime, sens și spațiu, deși, nu ai putea explica încă la ce se referă această inedită perspectivă. „Duhul Domnului este peste Mine,” continuă El, „pentru a spune robilor că eliberarea celor aflați în lanțuri a venit. A sosit vremea ca să fie scoși din închisoare. Cei care sunt bolnavi să fie vindecați. Celor care nu umblă, să li se spună să se ridice și să meargă. Celor care nu aud, să audă. Celor care nu văd, să vadă. Am venit să aduc vestea cea bună a iertării și eliberării lui Dumnezeu deopotrivă cu intrarea în marele jubileu al nemuririi.”

    Atingerea vindecătoare
  8. Nov 9

    Vindecarea prin regenerare

    Vindecarea reprezintă un proces prin intermediul căruia corpul își redobândește funcțiile originale. Este o modalitate prin care el revine la scopul pentru care a fost construit prin diferitele sale funcții. Așadar, vindecarea nu reprezintă o acțiune de a redobândi anumite funcționalități ale organismului, sau ale unor anumite organe, ci mai mult decât atât, înseamnă restabilirea stării originare. Regenerarea reprezintă mecanismul fundamental prin care corpurile noastre își se întorc la starea lor inițială. În mod constant, în corpurile noastre au loc acțiuni de anihilare  a anumitor celule și de regenerare a țesuturilor afectate. În jocul dinamic al contactului cu realitatea, corpul nostru își ajustează în permanență forma, adaptându-se la schimbările și transformările care au loc neîncetat în jur. Dar partea de interes o reprezintă vindecarea, de data aceasta prin regenerare, nu prin intervenție externă, ci prin redobândirea stării inițiale, folosind resursele pe care le are. Și atunci vom trece la parcurgea următorului exercițiu. Te oprești acolo unde te găsești. Lași ca tensiunea din corp să se diminueze. Lași după aceea și tensiunile din minte să se reducă semnificativ. Și în această stare plăcută, simțindu-te din nou copil, începi să-ți imaginezi ceva inedit. Și te vezi din nou copilul care erai în urmă cu ceva vreme. Contempli iarăși copilul care erai și te jucai când veneai de la școală. Simți din nou căldura casei în care ai locuit. Și deodată toate acestea devin realitate pentru tine. Ești din nou copil. În jur este casa în care ai locuit. Este cea mai frumoasă casă în care ai locuit, că poate au fost mai multe. Ai parte de părinți iubitori. Dacă ei n-au fost iubitori, apar acei părinți care ar fi trebuit să îi ai. Dacă ai avut părinți răi sau adulți care te-au agresat, ei dispar. Și apar adulții și părinții care ar fi trebuit să îi ai. Și este o după-amiază plăcută, frumoasă. Ai venit de la școală și te-ai schimbat ca să ieși la joacă. Este o după-amiază plăcută de toamnă. Frunzele copacilor cad din copaci, se desprind din ramurile lor. Și ai ieșit afară, pe stradă. De data aceasta, însă, nu te vei întâlni cu alți prieteni, ci vei merge într-un parc din apropiere și te vei așeza pe o bancă. Parcurgi drumul până în acel loc, notezi casele și blocurile care sunt la dreapta și la stânga ta, observi dealurile, care este posibil să fie în zonă, dacă nu sunt sau dacă n-au fost, le imaginezi că există. Și ajuns la locul respectiv, te așezi pe o bancă. Te așezi și privești copacii din jur. Privești oamenii, ești copil. Ești undeva într-o perioadă școlară, undeva între clasa întâi și clasa a opta. Alegi acea perioadă care ți-a plăcut cel mai mult. Te așezi pe bancă și privești în jur fețele oamenilor. Unele sunt vesele, altele sunt triste. Unele sunt cunoscute, altele nu. Ele trec pe dinaintea ta. Vezi fețele copiilor, siluetele lor. Unii sunt cunoscuți.  Ei îți fac din mână, te salută, și îți spun: „Salut! Ce mai faci?”  Iar tu răspunzi: „Foarte bine! Sunt fericit! Stau puțin pe bancă, după care vin să mă joc cu voi!”  „Vino! Vino când vrei!” îți răspund ei.  Dar tu rămâi pe bancă și simți acea stare de bine a copilăriei. Corpul tău este puternic și plin de viață, ca un vlăstar, ca o mlădiță proaspăt ieșită din pământ, de un verde puternic, plină de vitalitate, așa ești și tu acum. Și simți acea stare de fericire în adâncul sufletului și undeva chiar și în corp. Simți un fior de bucurie, ca și cum ar urma cele mai frumoase lucruri din lumea aceasta pentru tine. Nu te gândești la viitor și ce vei deveni, ci guști prezentul. Prezentul de a fi copil.

    Vindecarea prin regenerare

About

Jurnalul constituie principala formă de reflecție asupra experienței trăirii vieții pe Pământ.