Fiecare zi are propria ei cale, diferită de cea anterioară, și inedită, fiindcă nu știm exact cum se va derula. Fiecare zi are un drum al ei, un drum propriu, inconfundabil, care nu poate fi descris în cuvinte, un drum al vieții, al devenirii, al transformării și al schimbării. Și fiecare zi oferă un nou orizont de privire și de contemplare, dar și de acțiune. De aceea, fiecare zi este fascinantă prin posibilitățile pe care ți le oferă și prin aventura care te așteaptă datorită ineditului ei. Uneori, dimineața te gândești ce va mai fi și astăzi. Alteori o iei mai dinainte, poate chiar cu o seară înainte, și te gândești la ce va fi în ziua care va urma. Iar alteori o iei chiar cu câteva zile înainte, ca să te gândești ce va fi peste alte câteva zile față de clipa prezentă. Acest fapt este valabil mai ales când aștepți ceva, sau când dorești cu insistență un anumit lucru, și atunci ziua respectivă dobândește un sens nou, ce se cere descoperit. Și de fapt, sensul unei zile se leagă profund de istoria vieții tale, care se construiește pas cu pas din zorii copilăriei și până în necuprinsul infinit. Este o perspectivă ce te duce dincolo de orice capăt terestru, fiindcă, într-un fel sau altul, ai în tine proiecția unei veșnicii. Da, ziua, în principiu, are douăzeci și patru de ore, dintre care o parte le dormi. Dar și această parte devine interesantă, fiindcă pe această durată tu visezi, iar în lumea visului acționezi cufundat fiind într-un alt tărâm, ale cărui dimensiuni poate chiar există, dar sub o altă formă decât ceea ce experimentezi în mod obișnuit. Dar acum este important să înlături temerea, îngrijorarea și suferința. Pentru aceasta, bineînțeles, vom parcurge un exercițiu. Te oprești acolo unde te găsești. Lași ca tensiunile interioare să dispară încetul cu încetul din corpul tău, după aceea din minte, și în momentul în care spiritul îți devine blând și liniștit, îți imaginezi după cum urmează. Te gândești că te afli undeva la munte și în față se află un drum despre care știi doar din auzite și nu l-ai văzut decât ca marcaje plasate pe o hartă. Este un drum pe care nu l-ai parcurs niciodată. Și te pregătești să mergi pe el. Este un drum în mare parte necunoscut. Știi doar în teorie cum arată, dar nu și în practică. Prin urmare, la început există puțină teamă, dar de îndată ce începi să mergi, ea dispare, lăsând locul curiozității. Și la fiecare pas, când te uiți la stânga sau la dreapta, observi pâlcuri de copaci, care se înalță cu avânt către cer, cu frunze abundente de un verde crud, plăcut privirii, cu tonalități care niciodată nu se schimbă. Sunt brazii, sau conifere, acele plante minunate care rămân verzi în toate anotimpurile, inclusiv iarna. După aceea, mai departe, observi frunzele care au căzut din copacii care nu sunt conifere și poartă frunze în coroanele lor. Și sunt multe frunze căzute pe pământ. Sunt multe amintiri asociate lor. Fiindcă, într-un mod straniu sau poate explicabil, căderea frunzelor evocă trecerea timpului prin prezența amintirilor care s-au așternut în suflet. Cât timp experiența rămâne proaspătă, frunza are o culoare de un verde crud. Dar când s-a trecut în orizontul amintirii, amprenta experienței devine o frunză veștejită, care rămâne totuși prezentă în cuprinsul sufletului.