Cum au devenit parcurile publice instrumente ale modernizării României? Răspunsuri în volumul „Parcuri publice din România. Ipostaze ale modernizării urbane (1831–1918)”. De la influențele occidentale, la adaptările din București, Iași și Craiova, volumul arată cum spațiul verde a devenit un proiect cultural, social și politic. Dezvoltăm subiectul cu autorul acestei cărți, Alexandru Mexi și, de la Editura ACS, Anca Dină. Volumul „Parcuri publice din România. Ipostaze ale modernizării urbane (1831–1918)” este o lucrare interdisciplinară ce reunește mai multe domenii: istorie, filologie, geografie, urbanism și arhitectură peisageră. Cartea se bazează pe surse diverse, inclusiv documente de arhivă, în mare parte inedite, provenite atât din România, cât și din arhive europene (Paris, Londra, Viena). Cartea apare într-un moment de tensiune reală: pe de o parte, dezvoltarea imobiliară adesea „dereglementată”, iar pe de altă parte, nevoia tot mai acută de a păstra natura și aerul curat în orașe. În acest sens, cercetarea capătă și o dimensiune actuală, invitând la reflecție asupra modului în care sunt gestionate astăzi spațiile verzi urbane. Primul capitol reprezintă o analiză a evoluției și rolului parcurilor publice în Occident, oferind cadrul de referință necesar pentru înțelegerea transferului de modele urbane către spațiul românesc. În acest context, sunt discutate ipostazele modernizării în spațiul extracarpatic, evidențiind modul în care ideile occidentale au fost adaptate realităților locale. Capitolul dedicat evoluției și rolului parcurilor publice din România urmărește apariția primelor grădini publice și dezvoltarea acestora ca infrastructură urbană esențială, cu accent pe orașe precum București, Iași și Craiova. Parcursul istoric este completat de analiza tranziției de la grădinile publice timpurii la conceptul de parc național, subliniind importanța acestor spații ca elemente definitorii ale orașului modern. În final, parcurile publice sunt abordate ca instrumente active ale modernizării României, reflectând transformările sociale, politice și culturale ale perioadei studiate. Volumul se încheie cu un „semnal de alarmă”, dar și cu un motiv de speranță, invitând la o reevaluare contemporană a acestor spații și la asumarea responsabilității față de patrimoniul verde urban. Anexele, bibliografia, indexul și sursele foto completează cercetarea, oferind cititorului un instrument de lucru riguros și o bază solidă pentru aprofundarea subiectului. În ansamblu, cartea lui Alexandru Mexi contribuie la consolidarea unui domeniu de studiu încă insuficient explorat în spațiul românesc și propune o perspectivă solid argumentată asupra rolului parcurilor publice în configurarea orașului modern. „Începând cu secolul al XIX-lea, parcurile publice au devenit un fenomen global care s-a răspândit rapid și a fost nu doar adoptat, ci și adaptat în diverse colțuri ale lumii. Cunoscut sub denumirea de The Park Movement sau Mișcarea pentru Parcuri Publice, acest curent – aparent simplu, prin amenajarea unor spații cu alei, mobilier și vegetație – s-a dovedit a fi complex. Deși concepute ca spații deschise tuturor categoriilor de public și devenite astăzi indispensabile peisajului urban, parcurile publice nu au fost, la origine, gândite și amenajate în forma și cu funcțiile pe care le asociem în prezent. Inițial, ele au constituit instrumente urbane prin care administrațiile au urmărit, în mod disimulat, atingerea unor obiective politice și economice clare și dificil de atins prin alte mijloace, precum gentrificarea și creșterea valorii funciare a unor terenuri, obținerea unui capital politic mai mare etc.” Alexandru Mexi, extras din Introducere Alexandru Mexi este peisagist, master și doctor în studii culturale, specialist atestat de Ministerul Culturii în domeniul protejării monumentelor istorice și membru în Consiliul Științific comun al ICOMOS și IFLA pentru Peisaje Culturale (ISCCL). Este cercetător științific în cadrul Institutului Național al Patrimoniului – Secția Patrimoniu Mondial UNESCO și cadru didactic asociat la Universitatea de Științe Agronomice și Medicină Veterinară din București – Secția Peisagistică, unde predă Istoria grădinilor și peisajelor și restaurare peisageră. Este implicat în proiecte de cercetare, conservare și restaurare dedicate patrimoniului cultural imobil, construit și peisager. A elaborat lucrări de prezervare a grădinilor istorice și peisajelor culturale din România și din străinătate și a activat în comisii de specialitate ale Ministerului Culturii și ale Ministerului Lucrărilor Publice, Dezvoltării și Administrației. Din 2018, face parte din Comitetul Executiv al Consiliului European al Școlilor de Arhitectură Peisagistică (ECLAS) și deține, în prezent, funcția de Secretar General. A inițiat Școala de vară la Domeniul Cantacuzino în 2019 – prima școală de vară internațională de restaurare și management a grădinilor istorice din România.
