Certurile și împăcările sunt parte naturală a oricărei relații de cuplu. Conflictul nu este ceva neapărat negativ, este sănătos și necesar. Însă, când apare conflictul, un partener vrea conexiune, în timp ce altul vrea distanță, unul vrea să vorbească, celălat se închide și mai tare. Cum să ne certăm constructiv și cum să ne împăcăm în cuplu, am aflat de la Bianca Pescaru, psiholog clinician și psihoterapeut cognitv comportamental, invitata emisiunii Sănătatea FM. "Conflictul face parte din viață, conflictul nu este ceva neapărat negativ. Și asta, în pofida convingerii pe care mulți oameni o au, care cred că conflictul este ceva negativ și ceva distructiv. Însă conflictul la nivel de verbalizare, de comunicare, fără agresivitate verbală, fără agresivitate fizică, debate-ul de opinii și de perspective este un lucru care face parte din viață. Este un lucru firesc, pentru că se întâlnesc două perspective.", spune Bianca Pescaru, psiholog clinician, psihoterapeut cognitv comportamental, cu multiple specializări și formări în CBT, Schema Therapy, Compassion Focused Therapy, Analiză tranzacțională și Coaching sistemic. Este absolut sănătos și necesar să existe conflicte în cuplu, deoarece sunt o oportunitate de creștere pentru noi ca ființe umane dar și pentru cuplu. Bianca Pescaru explică de ce: "Dacă noi n-am avea conflicte, n-am afla cum se simte celălalt, cum gândește celălalt, care este realitatea sa, cum se văd lucrurile din papucii săi, așa cum spunem noi. Și atunci aceste diferențe de opinie sau aceste verbalizări, care fac parte din cadrul unui conflict, ne ajută să îl înțelegem pe celălalt, îl ajută și pe celălalt să ne înțeleagă pe noi și în felul acesta cuplul crește, prin aceste conflicte noi. Noi ne repliem în urma conflictelor și mergem la următorul nivel.". În timpul unui conflict, ar fi util să evităm negativitatea sub orice formă, să nu aducem injurii, să nu aducem jigniri, să nu etichetăm persoana cealaltă, explică Bianca Pescaru. "De la "ești un prost, un tâmpit", tot felul de etichetări de genul ăsta, "din cauza ta, din vina ta, datorită ție, pentru că tu ai făcut sau n-ai făcut". Deci aruncarea cumva a responsabilității doar în cârca celuilalt, arătatul cu degetul și jignirile și etichetările sub diverse diverse forme. În cadrul unui conflict, din păcate, se activează, așa cum spuneam, părțile astea imature din interiorul partenerilor și atunci ajung să se certe copilul furios din interiorul unuia cu copilul furios din interiorul celuilalt. Și într-o luptă, fiecare începe să atace. Ce facem? În general, încercăm să atacăm, încercăm să ne apărăm prin forma aceasta de atac și de luptă. Lucruri care evident că nu ajută și escaladează și mai mult conflictul și îl fac pe celălalt să se enerveze, poate și mai tare, sau să se retragă sau să fugă din situația respectivă, să intre în acea evitare de care povesteam, și asta duce la foarte multă suferință pentru pentru ambii parteneri.", mai spune psihologul. Potrivit acesteia, fiecare persoană are un stil de atașament care determină determină modul în care reacționezăm. În general, ne caracterizează foarte mult modul în care noi relaționăm și modul în care ne comportăm. Și, evident, tot acest stil de atașament ne conduce foarte mult și reacțiile în cadrul unui conflict sau post-conflict. Există trei stiluri de atașament. Explică Bianca Pescaru: 1. Stilul de atașament anxios- oamenii care au acest stil de atașament sunt persoanele care într-adevăr sunt mai comunicative, sunt mai vorbărețe și care, în cadrul unui conflict sau post-conflict, simt nevoia de de ventilare, simt nevoia să vorbească. Anxietatea din interior nu-i face să poată să stea liniștiți, nu-și gestionează bine propriul tumult emoțional. Și atunci acest coping de a vorbi despre..., îi ajută foarte mult să se liniștească. 2. Stilul de atașament evitant- persoanele care au acest stil de atașament sunt persoanele care de obicei sunt mai introverte, necomunicative, care vorbesc mai puțin, care evită foarte mult confruntarea, evită foarte mult comunicarea și mai ales în cadrul conflictului sau post-conflict sunt persoanele care se retrag, simt nevoia să se retragă, simt nevoia să fugă de interacțiunea cu celălalt, fug de propriile emoții, se duc în tot felul de ieșiri, de activități care să îi țină departe de a intra în contact cu acest tumult emoțional. 3. Stilul de atașament securizant- pe care foarte puține persoane, ca și număr, îl au într-un mod natural, așa, din parcursul lor prin viață, să zic. Studiile ne arată că majoritatea oamenilor, tocmai datorită acestui istoric de viață, au stiluri de atașament anxios sau evitant . În schimb, foarte multe persoane care merg în terapie și care fac un proces terapeutic complet ajung să își dezvolte și să schimbe acest stil de atașament într-unul securizant, care este modul de comportament adult din punct de vedere psihologic, de comunicare, de gândire, de a simți și de a se comporta.", mai spune psihoterapeutul Bianca Pescaru, care continuă: "În istoria noastră de copii, cu toții am avut povești care n-au fost neapărat ceea ce ar fi trebuit să fie. Cu toții am suferit când am fost copii, am fost răniți în acel mediu în care am trăit, am trăit niște evenimente adverse și lucrurile acestea și-au pus amprenta într-un mod definitoriu asupra noastră ca ființe umane. Și, în funcție de istoriile de viață pe care noi le-am trăit, fiecare dintre noi am proiectat în psihicul nostru un IMAGO, spunem noi, specialiștii, adică un șablon al familiarului pentru creierul nostru. Și fiecare dintre noi avem acest IMAGO vis-a-vis de un partener. Ce căutăm noi la un partener de cuplu și când ajungem să ne îndrăgostim, practic, noi găsim acest IMAGO, găsim în partenerul nostru acest șablon care conține, evident, foarte multe informații, majoritatea sunt în mintea noastră inconștientă. Și, ce se întâmplă în relațiile de cuplu în general, asta este lucrul care se întâmplă cel mai adesea într-un mod inconștient, evident, proiectăm în partenerul nostru lucrurile neîmplinite, nevoile neîmplinite pe care le-am avut în istoria noastră de copii, deci așteptările. Avem niște așteptări, evident nerealiste. Și avem aceste așteptări ca partenerul nostru să fie părintele ideal pe care nu l-am avut în propria noastră copilărie.", explică psiholog Bianca Pescaru. Partenerul nostru nu este părintele nostru, punctează psihologul. "Deci noi, în mod sănătos, suntem niște adulți care ar trebui să știm să avem grijă de propriile noastre nevoi, în primul rând noi, și apoi să avem niște pretenții de la partenerul nostru. Însă, adesea, relaționăm în relația de cuplu cu părțile imature din ființa noastră. Noi avem mai multe subidentități, avem părțile astea de copil interior, părțile copilului care am fost cândva. Și atunci, ne simțim într-un mod familiar, așa cum ne-am simțit în copilărie, în anumite momente, la anumite triggere, la anumite situații și, evident, începe această dinamică care este nesănătoasă și imatură. Pe de altă parte, partenerul nostru de cuplu este și el o persoană care nu este o persoană perfectă, este o persoană care are propriile istorii de viață și propriile răni, propriile umbre, așa cum spunem noi în psihologie, drept urmare, nu poate să ne satisfacă tot timpul dorințele. În cadrul cuplului"., mai spune Bianca Pescaru.
